"Ne-am fost alături şi când ne-a fost bine, şi când ne-a fost rău. Am împărtăşit opinii, idei şi percepţii; ne-am cunoscut aşa cum suntem - cu defecte şi calităţi. Le-am acceptat cu reciprocitate şi ne-am bucurat când ne-am revăzut, fără resentimente. Adică am fost o „familie" în virtual…" (Andrei)

duminică, 17 octombrie 2010

MITU LUI SISIF – una dintre legendele…verii 2009…

…povestită la gura şemineului, în inconfundabilu-i stil „clasic”, de către dragul şi Bunul nostru... DAN IOANIŢESCU!...


"Mitul lui Sisif" îmi aminteşte de examenul de la filosofie din anul întâi de facultate...













Avusesem norocul ca studenţi, să îl avem profesor pe domnul Grunberg, e drept că doar pentru o scurtă perioadă, tocmai la cursul de existenţialism. Examenul de an însă l-am dat cu titulara cursului, doamna profesoară Voiculescu, mignonă, vag sobră, şi cu domnul Stativă, tânăr asistent, mititel, sclipitor de altfel, totdeauna foarte corect îmbrăcat, căruia profesoara îi cam trăgea clopotele, sau cel puţin aşa ni se părea nouă, studenţilor.

Îmi plăcuse filozofia, învăţasem cu aplicaţie şi citisem de plăcere, chiar mai mult decât ni se indicase ca bibliografie. La soroc, m-am dus la examen cu morcovul şi cu sentimentul de rigoare că "ştiu că nu ştiu nimic", dar că parcă ceva-ceva, totuşi,mai ştiu.

Trag subiectele..... Ghinion pe toate fronturile!




















Primul dintre subiecte era absolut idiot: "cultură şi civilizaţie socialistă" – evident, tema asupra căreia nu prea catadixisem să mă aplec în sesiune şi la care mă bazam pe improvizaţie şi bun simţ, mă rog, atât cât îti permiţi să ai despre un astfel de subiect. Cât despre cel de-al doilea, eeei, aici parcă se schimba puţin socoteala - acesta promitea.
Da, dar doar atât: promitea.
Nu-mi mai amintesc acum subiectul, cum nu mi-am amintit nici atunci. Cu toate sforţările mele de a-mi aduce aminte ce conţinea cursul cu pricina, aveam în faţa ochilor doar imaginea lui, pagină de pagină, vedeam forma şi dispunerea paragrafelor, vedeam culorile cu care-l subliniasem, dar…conţinutul!?.... aaah, conţinuuuutul!... se încăpăţâna să se arate.
Hotărât lucru: memoria şi soarta râdeau de mine!
Mamăăă, iau PATRU! Ptiu!
Soluţie, soluţie! So...luuuu...ţieeeeee...!!!
A, gata! Ştiu! O să-i fac să zâmbească!

Îmi vine rândul, mă aşez în prima bancă şi-mi iau avânt:
-Fiind vorba despre cultură şi civilizaţie, am să încep cu un banc filosofic.
Ştiţi bancu' cu mitu' lui Sisif?
Amândoi examinatorii ridicară uşor sprâncenele... Norocul meu, a mirare!
-Nu, îmi răspunse Stativă uşor contrariat. Spuneţi!

-A fost odată un om, Sisif, care avea un copil pe care îl chema Mitu…















Linişte.... Se făcu deodată linişte... Colegii din spatele meu nu se mai foiau... Sprâncenele celor doi rămaseră arcuite mai departe a mirare, în timp ce ale mele se ridicau încet... încet... a îngrijorare. Ne uitam curioşi unii la alţii, aşteptând continuarea. Mă făcusem mic.... mic de tot... dar cu clarvedere: "PATRU!"
-Ştiţi, mă gândeam că fiind filosofic... o să-l gustaţi!
-Vă rog să trataţi subiectul!
M-am supus. Şi-n timp ce ei şuşoteau între ei chestii de profesori, eu am început repede cu improvizaţiile, turuind tâmpenii pe care le-am terminat tot aşa de repede.
-Asta-i tot?, mă întrebă madam Voiculescu.
-Mmmda..., răspunsei neconvins sub reproşul privirii lui Stativă, care mă ştia de „student bun".











-Treceţi la subiectul doi!
Şi dă-i şi luptă, şi luptă şi dă-i... şi l-am terminat şi pe acesta, şi mai repede, dar şi mai lamentabil decât pe primul.
Linişte...
-Bun, şi mai departe?

Eeeei... na-ţi-o! Păi, mai departeeee.....? Care "mai departe"?
Ce-o fi, o fi!

Mai departe mi-am luat inima-n dinţi şi am jucat şi ultima carte. Nu mai aveam nimic de pierdut şi, în fond, ce?...considerat la rece, examenul putea fi o discuţie între intelectuali, nu? De data aceasta am început să-i întreb eu pe ei:

-Ştiţi, am o problemă cu paranormalul: nu ştiu cum să-l încadrez filosofic în ceea ce am învăţat.

Iată o temă neaşteptată pentru ei. Şi chiar interesantă.
Maiculiţă, ce de discuţii au urmat!... Am trecut prin multe teme, am ajuns chiar şi la iubire (ştiu, pentru unii poate fi o temă paranormală :)), "dar nu la orice fel de iubire, nu aşa ca aceea în care ei se ţin de mână pe strada şi se sărută la cinematograf, ci una pură, esenţializată, nu-i aşa Stativă?", îl întrebă Voiculeasca.
Stativă se uită jenat în altă parte. Colegii, în timpul acesta, mă blestemau că stăteam de-o oră la palavre şi-i ţineam în tensiune cu examenul nesusţinut.
Eu jubilam. Eram chiar curios să ştiu ce notă o să-mi dea Voiculeasca după toată tevatura aceasta.

-ZECE!

Normal, că doar după ce participasem activ şi afectiv la o astfel de conversaţie palpitantă ar fi fost şi ruşinos să mă troznească, nu?..:))




VIATA-I UN NOROC
Asculta mai multe audio diverse

P.S. Întâmplarea pe care v-am povestit-o aici a fost menţionată succint de buna mea prietenă, scriitoarea şi poeta Augusta Emilia Moldovan, fostă colegă de facultate, unde mai pui!, chiar în prima ei carte - "Ca vântul şi ca gândul".

Dan Ioaniţescu,
21 august 2009,
„Rodul pământului”

6 comentarii:

  1. La multi ani si voua, dragelor! :)
    Aproape ca si uitasem de bietul Mitu!
    Multumesc Alessia!

    RăspundețiȘtergere
  2. Mi-a placut pozele. Si povestea, da' pozele cu oamenii aceia cu ochii mari e dementiale...

    RăspundețiȘtergere
  3. Danule, NOI îţi mulţumim pentru frumoasele timpuri şi moduri de a petrece timpul împreună şi, implicit, iată, pentru îmbogăţirea "cufărului cu amintiri" :)

    Mai am multe "nestemate" de cules de pe blogurile tale ori de pe acelea pe care ţi-ai făcut simţită prezenţa. Aşa că...stai prin preajmă! :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Ptruptrucea dragă, cred că e mai limpede decât apa de izvor că, dată fiind filosofeala subţire a acestei nestemate pe care am aşezat-o în "cufărul cu amintiri", era nevoie, pe cât de intrinsec, pe atât de exhaustiv, de nişte chipuri suav-exoftalmice, pentru a sugera transcendentalitatea miezului peren al tuturor actelor cognitive, fie ele situate în plan ontologic sau gnoseologic, care expandează fiinţa umană dinlăuntru în afară mai dihai decât o face focul cu miezul alb şi pur al floricelelor de cucuruz...

    Sperând că şi elucidările mele e la fel de demenţiale,
    te mai aşteptăm prin ecosistem :)

    RăspundețiȘtergere