"Ne-am fost alături şi când ne-a fost bine, şi când ne-a fost rău. Am împărtăşit opinii, idei şi percepţii; ne-am cunoscut aşa cum suntem - cu defecte şi calităţi. Le-am acceptat cu reciprocitate şi ne-am bucurat când ne-am revăzut, fără resentimente. Adică am fost o „familie" în virtual…" (Andrei)

sâmbătă, 12 februarie 2011

O POVESTE de...poveste

"A fost odată un om care suferea de o teamă absurdă: aceea de a nu se pierde printre ceilalţi.

Totul a început într-o noapte, la un bal mascat, pe vremea când el era foarte tânăr.
Cineva făcuse o poză în care apăreau înşiraţi toţi invitaţii.
Văzând însă poza, el nu se putuse recunoaşte.






Se deghizase în pirat, avea un ochi acoperit şi purta un batic pe cap, dar mulţi se deghizaseră la fel.
Se vopsise cu roşu aprins în obraji şi cu un pic de funingine îşi desenase mustaţa, dar mai erau câţiva cu mustaţă şi cu obrajii vopsiţi.

Se distrase de minune la petrecere, dar toţi cei care apăreau în fotografie păreau să se simtă bine.










În cele din urmă, îşi aminti că atunci când s-a făcut poza el era la braţul unei blonde, aşa că încerca să o identifice.







Zadarnic însă: mai mult de jumătate dintre femei erau blonde şi nu puţine apăreau în fotografie la braţul câte unui pirat.




Omul nostru a fost extrem de marcat de această experienţă şi, din cauza ei, mulţi ani nu s-a mai dus la nicio întâlnire cu mai multă lume, de teamă să nu se piardă iar.



Dar într-o zi, a găsit soluţia: indiferent de eveniment, din acel moment el avea să se îmbrace mereu în maro. Cămaşă maro, pantaloni maro, jacheta maro, ciorapi şi pantofi maro.
- Dacă cineva face vreo fotografie, voi şti mereu că cel în maro sunt eu, îşi spuse el.

Cu timpul, eroul nostru a avut sute de ocazii de a-şi confirma şiretlicul: văzându-şi imaginea în oglinda vreunui magazin, alături de imaginea altor trecători, se liniştea repetându-şi:
- Eu sunt tipul în maro!





Iarna următoare, nişte prieteni îi făcură cadou un permis de intrare la o baie cu aburi. El acceptă bucuros; nu mai fusese niciodată şi îi auzise pe prietenii săi vorbind despre beneficiile duşului scoţian, ale băii finlandeze şi ale saunei aromatice.

Ajuns la locul cu pricina, primi două prosoape mari şi fu invitat să intre într-o cabină ca să se dezbrace. Îşi scoase jacheta, pantalonii, puloverul, cămaşa, pantofii, ciorapii… dar în momentul în care era pe punctul de a-şi da jos chiloţii, se privi în oglindă şi rămase paralizat.
- Dacă-mi scot şi chiloţii, rămân gol, ca toţi ceilalţi, se gândi el.
Şi dacă mă pierd? Cum o să mă mai recunosc fără reperul ăsta care mi-a fost atât de util?...


Preţ de mai bine de un sfert de ceas stătu el în cabină, gândindu-se dacă n-ar fi mai bine să plece…












Atunci îşi dădu seama că, deşi nu poate rămâne îmbrăcat, ar putea, totuşi, să ia cu el un semn distinctiv. Cu mare grijă, trase un fir de lână din pulover şi şi-l legă de degetul mare de la piciorul drept.
- Să nu uit asta, dacă cumva mă pierd: cel care are un fir maro legat de deget sunt eu, îşi spuse el.
Liniştit, cu semnul de recunoaştere, se bucură de aburi, de băi, şi înotă puţin, fără să-şi dea seama că, de la atâta mişcare şi scufundări, firul de lână îi alunecase de pe deget şi acum plutea în apa din piscină.

Un alt individ care înota pe-acolo, văzând firul de lână, îi spuse prietenului care-l însoţea:
- Ce coincidenţă! Asta e culoarea pe care tot încerc să i-o descriu nevesti-mi ca să-mi facă un fular. O să iau firul ăsta ca să caute lâna de aceeaşi culoare.
Luă firul care plutea şi, văzând că nu are unde să-l pună, îi veni ideea să şi-l lege de degetul mare de la piciorul drept.

Între timp, eroul poveştii noastre se bucurase de toate opţiunile pe care le avea la dispoziţie şi se îndreptă spre cabina de schimb. Intră sigur pe el dar, după ce se şterse, când se privi in oglindă, văzu cu groază că e complet gol şi nu mai are aţa la picior.
- M-am pierdut, îsi spuse tremurând şi ieşi să cerceteze locurile, în căutarea firului maro prin care se recunoştea.

După câteva minute, uitându-se cu atenţie prin încăpere, dădu peste piciorul altcuiva care avea firul de lână maro legat de deget. Se apropie timid de el şi-i spuse:
- Nu vă supăraţi, domnule, eu ştiu cine sunteţi dumneavoastră, aţi putea să-mi spuneţi cine sunt eu?...”

















Andrei:

Frumoasă poveste!
Maria, care e morala poveştii acesteia, pe care ne-ai dăruit-o tu?

Maria :

Îmi amintisem de acei oameni care, din lipsă de cunoaştere de sine, caută indici externi care să le confirme propria persoană.
Dacă li se spune că sunt mov, vor fi mov şi se vor bucura probabil; dacă li se spune că sunt verzi, vor plânge.

Andrei :

Dap!:))

Aş mai adăuga ceva lângă ceea ce ai scris tu: că, uneori, ni se mai întâmplă să ne trezim că ne-am prins de un "fir colorat" pentru a nu ne clătina prea tare, când nu suntem siguri de ceva anume sau când avem nevoie de o anume apartenenţă la un grup.
Poate am extrapolat cam mult, habar nu am! :)

Andrei :

Maria, sper sa nu te superi, am postat povestea pe care ne-ai dăruit-o!

Maria :

Nu mă supăr, bineînţeles ! :)
Eu m-aş supăra pe tine doar dacă m-ai insulta/ataca spunându-mi lucruri adevărate / neadevărate, nu contează, dar într-o formă extremă, otrăvitoare.

Nu ştiu, de fapt, dacă m-aş supăra pe tine, dar sigur mi-aş spune că ai o problemă dacă ai alege acea cale.

Nu cred că ai extrapolat prea tare.

Mi-ar plăcea să cunosc un om lipsit de orice fel de nesiguranţă în ceea ce îl priveşte şi capabil să se opună mereu oricărui grup.
Eu cred însă că toţi avem sentimente de nesiguranţă / întrebări despre noi înşine.
Şi cred că şi dacă le vom rezolva pe acelea, s-ar putea să ne apară altele.

Andrei :

Ce înţelegi tu prin „adevăruri/neadevăruri într-o formă extremă, otrăvitoare”?
Care anume cuvinte sunt „otrăvitoare” din punctul tău de vedere?

Maria :

Mă refeream la forma de prezentare a unui conţinut.
Una e să îi spui cuiva „caută-te la cap: ori eşti prost, ori eşti prost" şi alta e să-i spui: „te-am ascultat şi părerea mea este că modul tău de a gândi, de a reacţiona este nesănătos / denotă lipsa sănătăţii".

Dar, dacă stau să mă gândesc mai bine, cuvintele sunt otrăvitoare dacă eu aleg să-mi bat capul şi să mă otrăvesc cu ele.

Îmi aduc aminte de un citat care spunea (într-o formă aproximativă) că „e mai bine să luăm cuvintele celor din jur ca pe nişte invitaţii. Dacă vrem le acceptăm, dacă nu, nu.

Andrei :

Mie îmi este indiferent dacă îmi spui că sunt prost, cretin, agresiv, incoerent etc.

Dar nu îmi este indiferent dacă nu aduci şi argumentele care să-ţi susţină „invitaţia"

Uite, de la tine am înţeles că în loc de: „ori eşti prost, ori eşti prost", ar fi de preferat să spun cuvinte elevate şi bine ambalate în codul politeţii, pentru a nu deveni nocive celui ce le citeşte.

Uneori sunt capabil să o fac, alteori nu!

Mie mi se pare amuzant că, în cazul cuvintelor cu sens peiorativ, trebuie să folosesc eufemisme elevate însă, în cazul cuvintelor cu sens pozitiv, nu e nevoie să le mai prelucrez/ambalez, pentru că…nu sunt "nocive"!... :)

Maria :

Poate că ţie îţi e indiferent, că te-ai călit.
Dar cei mai mulţi dintre oameni nu sunt căliţi…

Dacă aş avea copii, nu i-aş da la şcoală la specialişti, oricât de buni ar fi, dacă aş şti că nu îşi ambalează conţinuturile. Ar trebui apoi să stau acasă să îi extrag eu etichetele din cap copilului? Că el, săracu’, merge plin de încredere şi bureţelul lui absoarbe şi ia de bun ce i se spune…

Andrei :

Maria, din punctul meu de vedere e greşit!
Copiii devin slabi tocmai pentru că îi învăţăm să fie dependenţi de ambalajul cuvintelor.
Să se simtă deştepţi, adică, dacă cineva le spune că sunt deştepţi, sau să se simtă proşti, dacă cineva le spune că sunt proşti.
Eu cred că ei trebuie de mici învăţaţi să-si recunoască şi inteligenţa, şi momentele de prostie, şi momentele de strălucire, de spontaneitate.
Altfel spus, să fie capabili să recunoască ei înşişi de ce sunt în stare.


Pe de altă parte, mi se pare foarte important ca nici unui copil să nu i se spună: „eşti prost", „eşti tâmpit", „nu poţi", „nu eşti în stare" etc., pentru că i se va crea astfel un şablon mental.
De aceea noi, adulţii, avem nevoie mereu de aprecierea cuiva, de recunoaşterea cuiva, de aceea ne doare când cineva ne spune: „eşti prost" etc. – pentru că funcţionăm încă pe baza acestor tipuri de şabloane.

....

Alessia :

Eu cred că nu există pierdere mai mare, cu urmări mai dramatice, decât să te pierzi. Să te pierzi de tine însuţi.
Şi ne pierdem aşa de uşor!...
Printre ceilalţi, printre lucruri, printre imagini, ba chiar printre...cuvinte!
Pentru că toţi suntem la fel: ne îmbrăcăm la fel, ne distrăm la fel, iar goi suntem şi mai...la fel!

Chiar şi când dorim cu disperare SĂ FIM altfel, sfârşim, de regulă, în a căuta SĂ AVEM ceva ce ne-ar putea distinge de ceilalţi: poate nişte haine altfel, poate o casă, o maşina altfel...

Şi iar ne pierdem printre ceilalţi şi sumedenia noastră şi-a lor de lucruri, de imagini, de lumini şi umbre...Încercăm atunci SĂ FACEM ceva altfel decât face toată lumea: schimbăm măşti după măşti în marele bal mascat al lumii, dar...iaraşi ne simţim pierduţi: printre măşti, printre imagini, printre lumini şi umbre...

Să fugim de lume! Iată o posibilă soluţie…!”, ne spunem. „Ceilalţi ne sufocă, ne depersonalizează, ne eclipsează, ne lovesc, ne agresează, ne rănesc...
"Ceilalţi sunt iadul..."

Dar constatăm, mult mai curând decât ne-am fi aşteptat, că a fugi de lume nu înseamnă deloc acelaşi lucru cu „a reveni acasă”. Că nu am ales decât un alt gen de rătăcire...

Înapoi în lume!, aşadar...Aceasta trebuie să fie soluţia: cu toţi ceilalţi în jur şi totuşi unic, inconfundabil, tu însuţi!...
Da, celălalt îmi poate spune cine sunt eu, iar eu îi pot spune, la rându-mi, cine este el.
Eu mă pot oglindi în ochii lui, în mintea lui, în inima şi vorbele lui.
Pot chiar vedea urma lăsată de mine acolo, în gândul lui, în lacrima sau zâmbetul lui, poate şi în visele lui.
Iar el are aceeaşi nevoie şi putere de a se oglindi în tot ceea ce înseamnă fiinţa mea.

El, altul meu, străinul, cel diferit de mine, dar atât de asemănător totuşi mie, mă poate oglindi, îmi poate arăta cum imaginea fiinţei mele se răsfrânge în el, îmi poate resimţi urma în fiinţa lui ca pe o mângâiere, ca pe un alint sau ca pe o palmă, ori ca pe o insultă devastatoare...

Celălalt mă poate oglindi, şi este poate chiar principalul său rost aici, lângă mine, dar nu mi se poate substitui, nu poate gândi ca mine, nu poate iubi ca mine şi nici măcar nu poate urî ca mine...Celălalt mă poate ajuta să revin „acasă”, îmi poate arăta drumul bun, uitat de mine printre atâtea rătăciri, dar doar eu singur am cheia casei mele, doar eu pot descuia uşa casei fiinţei mele, doar eu pot aerisi încăperile îmbâcsite în lipsa mea îndelungată, doar eu cu mine pot fi ACASA...Ceilalţi, oricare alţii, îmi pot fi oaspeţi dragi sau nu...însă doar oaspeţi!...




Andrei:

Frumos, îndrăzneţ...
Îmi place unghiul din care priveşti, Alessia.
Celălalt poate însemna firul MARO!

Dan Ioaniţescu:

Povestea surprinde foarte bine jocul permanent dintre esenţă şi aparenţă.

Dacă esenţa nu este, singura diferenţiere ar fi aparenţa.
Până la urmă, goana dupa aparenţă este boala acestor timpuri.
Am ajuns să ne diferenţiem mai ales prin brand-urile pe care le purtăm.


Nu mă duc prea departe că dau în...religie. :)

Trendul codurilor,
22 decembrie 2009