"Ne-am fost alături şi când ne-a fost bine, şi când ne-a fost rău. Am împărtăşit opinii, idei şi percepţii; ne-am cunoscut aşa cum suntem - cu defecte şi calităţi. Le-am acceptat cu reciprocitate şi ne-am bucurat când ne-am revăzut, fără resentimente. Adică am fost o „familie" în virtual…" (Andrei)

duminică, 18 decembrie 2011

Bucuria vine din lucruri mărunte!

Publicat de Andrei pe "trendul codurilor" cel dintâi (dispărut misterios între timp),
joi, 23 decembrie 2010.




Bucuria vine din lucruri mărunte. Căldura sărbătorilor vine din inimile noastre!

Tuturor, un CRĂCIUN FERICIT şi un AN NOU plin de BUCURII!




Totu-i alb în jur cât vezi
Noi podoabe pomii-ncarcă
Şi vibrează sub zăpezi
Satele-adormite parcă.



Doamna Iarna-n goană trece
În caleşti de vijelii –
Se turtesc de gemul rece
Nasuri cârne şi hazlii.







Prin odăi miroase-a pâine,
A fum cald şi amărui
Zgreapţănă la uşă-un câine
Să-şi primească partea lui…


Tata iese să mai pună
Apă şi nutreţ la vacă;
Vine nins c-un fel de brumă
Şi-n mustăţi cu promoroacă.
Iar bunicul desfăşoară
Basme pline de urgie,
Basme care te-nfioară
Despre vremuri de-odinioară,
Vremi ce-n veci n-au să mai fie.


(Nicolae Labiş - Iarna)



Aşezat la gura sobei noaptea pe când viscoleşte
Privesc focul, scump tovarăş, care vesel pâlpâieşte.
Şi prin flacăra albastră vreascurilor de aluni
Văd trecând în zbor fantastic a poveştilor minuni.




Iată-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur;
Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punţi de aur;
Iată cai ce fug ca gândul; iată zmei înaripaţi
Care-ascund în mari palaturi mândre fete de-mpăraţi.

Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume,
Aducând pe lumea albă feţi-frumoşi cu falnic nume;
Iată-n lacul cel de lapte toate zânele din rai...
Nu departe stă Pepelea, tupilat în ilori de mai.



Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce mă-ncântă
E Ileana Cosânzeana!... în cosită floarea-i cântă.
Până-n ziuă stau pe gânduri şi la ea privesc uimit,
Că-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit!











(Vasile Alecsandri - La gura sobei)







Un CRĂCIUN FERICIT tuturor
şi în 2o11!
LA MULŢI ANI!

joi, 17 noiembrie 2011

A fost odată...

Andrei:

Ne-am fost alături şi când ne-a fost bine, şi când ne-a fost rău. Am împărtăşit opinii, idei şi percepţii; ne-am cunoscut aşa cum suntem - cu defecte şi calităţi. Le-am acceptat cu reciprocitate şi ne-am bucurat când ne-am revăzut, fără resentimente. Adică am fost o „familie" în virtual…

Am fost. Odată.






Pictura aparţine lui MARTY

joi, 21 iulie 2011

Adevărul, apoi Iubirea!

Andrei:



Păduri întregi au fost sacrificate pentru a scrie despre IUBIRE!
Şi tot degeaba. Pentru că omul are mereu probleme cu practica, nu cu teoria.
:)
Noroc cu ciberspaţiul. Protejăm pădurile şi putem perora la nesfârşit.
Şi despre IUBIRE! :)

.....

Iubirea este precum fericirea.
Câteva trăsături generale iar restul… elemente individuale!

Eu iubesc în felul meu, altul iubeşte-n felul său.
Nu putem uniformiza, oricât ne-am chinui, însa putem respecta trăsăturile generale.

Dar vine întrebarea: dacă respecţi trăsăturile generale, se mai numeşte iubire sau impunerea unui şablon?!

Blue:

Da, Andreiule, "practica" asta mi-a scos o grămadă de peri albi. Din ce-am experimentat eu până acum, am tras o singură concluzie: indiferent cum şi cât simţi, iubirea trebuie exprimată, altfel e...nimic. Chit că mai mult nu te duce mintea decât să te duci la "prepus" şi să-l iei de umeri, să îl zgâlţâi bine şi să-i strigi cu ciudă: "te iubesc, măh, cap sec, pricepi ori ba?!", dar trebuie s-o faci.
Adică, sunt unii care aşteaptă ca celălalt să deducă.




De exemplu, mie, la ultima aniversare a căsniciei mi-a lăsat nişte bani pe masă, fără vreun cuvânt. Eram „o obligaţie" de care se achita „onorabil". Nici „La mulţi ani", nici...vorba aia.





Când l-am sunat mi-a spus că „atâta vreme cât încă suntem împreună, am presupus că ai înţeles de ce ţi-am lăsat banii".
L-am poftit să şi-i bage-n...dacă crede că ei ţin loc de toate celelalte.



Andrei:

Fiecare cu înţelegerea proprie şi, mai ales, cu felul în care poate să simtă şi să se exprime.

Cred ca marea greşeală nu este a celui care oferă iubire în felul său propriu, ci a celui care aşteaptă UN ANUME FEL DE IUBIRE!








Luând exemplul dat de către tine, unei alte tipe i-ar fi plăcut gestul consoartei tale, ba poate chiar l-ar fi apreciat mult mai mult decât dacă i-ar fi zis un „La mulţi ani, iubita mea"!
Chestia cu receptorul şi emiţătorul.:)








Eu...acum îmi pun întrebarea: daca este soţul tău şi aţi trăit zeci de ani împreună, de unde i-o fi venit lui ideea să-ţi dea bani decât să-ţi spună „La mulţi ani"?!
Că „nimic nu este întâmplător”, zic ezoteriştii!


Blue:

Andreiule, e inutil să mai explic. Am făcut-o deja în comentariul respectiv. A fost o modalitatea de a se „scoate". O mituire, deşi eu am afirmat şi am confirmat prin comportament, de fiecare dată, că refuz să încurajez genul acesta de tranzacţii.
Sau crezi că nu ştia?
Sau crezi că acei bani mi-ar fi fost mai necesari decât o plimbare împreună, sau o urare frumoasă?
Sau crezi că de-a lungul căsniciei a putut mereu să-mi facă cine ştie ce cadouri costisitoare şi acum nu voia să iasă din tipic?

El e căsătorit momentan cu mine, nu cu altele, prin urmare argumentul tău ar arăta că a trăit degeaba lângă mine dacă n-a priceput că eu am alte preferinţe.
Sunt sfidător de nematerialistă. Eu n-am sentimente „de vânzare".
Oricum, genul acesta, prin „colet" mi se pare cel mai scârbavnic. Măcar să mi-i fi dat personal, tot mai era o treabă.

Andrei:

Iris, iubirea nu are aşteptări!
Sau cel puţin nu ar trebui să aibă.
În momentul în care intervin aşteptările, se numeşte troc: îţi dau/îmi dai!

Eu cred că înainte de a-i spune cuiva „te iubesc" şi a-ţi lega viaţa ta de acel cineva, e bine ca cei doi să aibă răbdare să treacă pasiunea (cocteilul de hormoni), să se descopere unul pe celalalt aşa cum sunt în realitate şi nu în imaginaţie sau în aşteptări.
Cu cât îl cunoşti mai bine pe celălalt, cu atât ai şanse să analizezi corect dacă poţi sau nu poţi să-l iubeşti pe acel om „până la sfârşitul vieţii”.

Adevărul, apoi iubirea.
Acesta ar trebui să fie traseul şi nu invers.
Pentru că invers, de cele mai multe ori se sfârşeşte prost.

Alessia:

E limpede că aşa cum nu există doi oameni identici, nu poate nici iubi toată lumea la fel.
Şi, da, ca în oricare alt domeniu, e bine că există şi aici o „teorie”, nişte repere generale.
Ca să ştim cam pe unde ne plasăm. Să ne evaluăm cât de cât greşelile.

Şi mai cred că până şi iubirea se învaţă. Şi tot din greşeli, mama lor! :)
Şi, deh, mai depinde şi de câte greşeli este capabil să îndure celălalt...
Sincer, eu una nu mi-aş fi iertat multe din greşelile pe care le-am făcut…

Dar de aceea şi am ajuns să cred în miracole, în darurile care te potopesc, convins fiind că nu le meriţi nici pe departe.

Şi fiindcă veni vorba, iată ce am găsit tot pe blogul lui Adrian Nuţă : o definiţie dată dragostei de către un copil de şase ani:

Dragostea este atunci când îi spui cuiva ceva rău despre tine şi eşti speriat, crezând că nu o sa te mai iubească. Dar pe urmă eşti uimit, fiindcă te iubeşte în continuare, şi chiar mai mult.

Andrei:

Alessia, întotdeauna greşeala se-mparte la doi, atâta timp cât vorbim de o relaţie în doi. Întotdeauna.
Niciodată altfel!

Am observat că de câte ori se vorbeşte despre dragoste, se vorbeşte despre celălalt, nu despre noi.
În orice enunţ al dragostei (iubirii) subiectul este celălalt, nu noi.
EL este „cel ce oferă", iar Eu cel ce primeşte.
Cred că aici e un hop al iubirii, din punct de vedere teoretic.
Nu cred că ar trebui să începem definiţia iubirii cu celălalt, ci cu noi.

Cam aşa, adică:
Dragostea este atunci când îmi spune celălalt ceva rău despre sine (speriat fiind), crezând că eu nu-i voi mai fi aproape, că nu-l voi mai iubi, iar eu îl iau in braţe şi-i spun că-l iubesc şi mai tare.", ceva de genul acesta.
Eu să fiu subiectul, nu celălalt.
E părerea mea, şi nu e musai să coincidă cu a altuia.
Na! :)

Blue:

Da, Andrei, ai dreptate. Iubirea e „fără aşteptări", mai ales cea cristică.
Doar că alcătuirea unui cuplu presupune inevitabil o asociere pe bază de reciprocitate. Fiecare trebuie să ofere ceva, altfel ideea de asociere, de parteneriat marital, îşi pierde sensul.

Eu am obosit să explic. Probabil că am o karmă proastă, vorba lui Chilian. :)
Serios acum, singurul lucru pe care îl simt, mai ales în urma acestor discuţii, e că îmi doresc să fiu mai înţeleaptă şi să tac despre asta.

Andrei:

Iris, nu trebuie să povesteşti, să explici nimic nimănui, dacă nu vrei!

Nu pot judeca relaţia ta, pentru că nu o cunosc.
Îmi pot spune părerea doar relativ la ceea ce povesteşti tu. E o ipoteză de lucru, dacă vrei să-i spui aşa.

Eu am avut relaţii care nu au funcţionat şi relaţii care au funcţionat.
Din ele am învăţat ce anume îmi doresc de la o relaţie şi ce ANUME POT DA EU ÎNTR-O RELAŢIE.
Iar primul lucru pe care încerc să-l ştiu este ce vrea EA din relaţia noastră, ce aşteptări are.

Cheia tuturor relaţiilor, indiferent de natura lor, este cunoaşterea, ADEVĂRUL. Mai ales al gradului de aşteptare.
Pasiunea vine şi se duce - rămân respectul, punctele comune, planuri de viitor şi acea iubirea christică.






Iubirea aceea pură propovăduită de ezoterişti, de popi, de sentimentalişti, nu aşteaptă nimic. O dai şi gata... eşti fericit!







Dacă vorbim de un "contract matrimonial", bazat pe ajutor reciproc, condiţii avantajoase etc, atunci vorbim despre altceva, dar nu de iubire.
Vorbim de acţiuni conştiente şi bine calculate, analizate... pentru a avea trăinicie în relaţie şi, evident, mulţumire!
Nu de iubire.

Blue:

Da, Andreiule, e inutil să dezvolt acest subiect. Gradul meu de răbdare şi toleranţă faţă de el, de subiect, tinde către zero.
Sunt singura vinovată că mă las târâtă în astfel de discuţii. Când o fac, greşesc faţă de mine, în primul rând. Dar, nu-ţi fă griji, respir adânc şi-mi trece.

Paradoxal, am şi un beneficiu din toată această tevatură. Îmi întăresc convingerea că detaşarea mea faţă de „celălalt", orice nume ar purta el, este o acţiune înţeleaptă.
Fiindcă, împotriva a ceea ce mulţi afirmă despre ei, pe aici sau prin alte locuri, realitatea e că, din punctul meu de vedere, toţi bărbaţii sunt nişte monştri. E bine să stai la cât mai mare distanţă de ei. Istoria umanităţii o confirmă, iar civilizaţia actuală o amplifică prin fiecare gest al ei.

Te întreb doar un lucru, tu ca bărbat, la fel ai fi procedat?!

Andrei:

Iris, bărbaţii nu sunt monştri, dar…pot deveni. Ca si femeile!
Se pare ca „spiritul" lor se metamorfozează. :)



Eu cum aş fi procedat?
Nu ştiu. Însă îţi pot spune cum procedez eu când e vorba de aniversarea statului nostru împreună.
De care uneori uit. Uit pentru că nu-mi pare ceva important.
Dar când uit, îmi aduce aminte mândra mea, trăgându-mă de ciuf.

Nu ne-am certat niciodată pe tema aceasta.
Dacă i-am lăsat bani de ziua ei? Sau de aniversarea "statului împreună"?
DA! I-am lasat bani şi i-am spus: Tu eşti mult mai pricepută decât mine, aranjeaza tu "festivitatea"! :)

Uneori, de ziua ei, îi fac o surpriză cumpărându-i un cadou.
Dar nu mereu.
De ce?
Pentru că am construi un şablon.
Eu nu pretind să-mi facă surprize de ziua mea, nu-mi pretinde.
De aceea, când ne oferim câte un cadou, ne place să o facem când nu e nicio zi specială.
Surpriza e mult mai plăcuta, iar bucuria pe măsura!

Fiecare cuplu îşi croieşte legătura într-un mod aparte, zic eu, nu trebuie să respectăm cutumele societăţii.

Alessia:

Andrei, dar o femeie fără aşteptări, aşa cum zici că ar trebui să iubim de fapt, ai avut alături?
Tu chiar nu ai niciodată aşteptări de la cei pe care îi iubeşti ?!

Sincer, cred că e aproape neomeneşte să-ţi cenzurezi orice aşteptare...
Ori poate chiar nu pricep eu chiar deloc ce se poate numi aşteptare şi ce nu…

Andrei:

Alessia, aşteptările trebuie să le cunoaştem dinainte, nu ulterior!
De aici toate disensiunile şi suferinţele.
Pentru că la început avem de-a face cu pasiunea (cocteilul de hormoni), iar după ce aceasta s-a evaporat, s-a consumat, apar pretenţiile, aşteptările.

Dacă se poate iubi fără aşteptări?
DA, se poate!
Este ca atunci când copilul ajunge adult şi-şi iubeşte părinţii, îşi manifestă iubirea faţă de ei fără a aştepta ceva în schimb, fără a pretinde ceva, fără a reproşa ceva.


Ceea ce aştept eu de la partenera mea este, de fapt, tot ceea ce îi pot oferi eu.
Nu-i voi cere niciodată mai mult decât îi pot oferi eu.

Concluzia: să fim noi înşine, să ne arătăm fără reţineri exact aşa cum suntem de la bun început. Să nu facem eforturi pentru a părea ceea ce nu suntem. Pentru că apoi nu doar noi vom plăti diferenţa, ci şi celălalt. Fiecare va încerca atunci să-l schimbe pe celălalt, să-l constrângă prin diverse mijloace etc.

Blue:

@Andrei:
aşteptările trebuie să le cunoaştem dinainte, nu ulterior!"

Personalitatea umană se transformă pe parcursul existenţei, nu e "statică" de aceea nu-ţi poţi cunoaşte în avans toate aşteptările.

"De aici toate disensiunile şi suferinţele. Pentru că la început avem de-a face cu pasiunea (cocteilul de hormoni), iar după ce aceasta s-a evaporat, s-a consumat, apar pretenţiile, aşteptările."

La mine "pasiunea" e şi acum, deci este greşit să generalizezi.

"Dacă se poate fără aşteptări? DA, se poate!... Ceea ce aştept eu de la partenera mea este, de fapt, tot ceea ce îi pot oferi eu. Nu-i voi cere niciodată mai mult decât îi pot oferi eu.

Ceea ce spui tu e o tranzacţie, deci presupune aşteptări pe măsura ofertei.
Plus că se supune riscului de a schimba "furnizorul" cu uşurinţă.

Să fim noi înşine, să ne arătăm fără reţineri exact aşa cum suntem de la bun început. Să nu facem eforturi pentru a părea ceea ce nu suntem. Pentru că apoi nu doar noi vom plăti diferenţa, ci şi celălalt.

Dacă asta se petrece în primi ani de căsnicie, e adevărat. Dar dacă după 20 de ani de convieţuire el devine neom, ce justificare găseşti?

Fiecare va încerca atunci să-l schimbe pe celălalt, să-l constrângă prin diverse mijloace etc.

Eu să-l schimb pe el?? L-am rugat să plece şi n-a vrut!! Ce să schimb?! La ce bun?! Ce am iubit cândva e cenuşă... Nimic din ce a fost nu mai este, fiindcă acesta nu e omul cu care m-am căsătorit şi cu care am convieţuit atâta vreme. Acesta e un monstru.

Andrei:

Iris, daca "aşteptările" se schimbă, pentru că personalitatea nu e statică, nu e culpabil cel ce nu poate ţine pasul cu "aşteptările" celuilalt, ci cel ce marşează şi îl forţează pe celălalt să se schimbe odată cu el.
Fiecare om are ritmul său. Asta este părerea mea.
Schimbarea persoanlităţii tale nu ar trebui să impună implicit schimbarea celuilalt, nu ar trebui să afecteze relaţia.

Mă bucur că la tine mai exista "pasiunea" de la început.
Dar mă intreb: cum poţi avea aceeaşi pasiune faţă de un „monstru”?!

Da, este un troc! Am mai spus-o: îmi dai/îţi dau.
Şi la tine în relaţie este acelaşi lucru. Şi la oricine.
Nu e nimic rău.
Trebuie doar să le cunoşti.

Dacă "furnizorul" se schimbă repede, înseamnă ca acea relaţie nu a avut o fundaţie solidă.

Dacă după 20 de ani mândra mea ar deveni neom, este clar atunci pentru mine că eu am contribuit la acest lucru în proporţie de 50%.
Sau că suferă de vreo oareşce boală...

Când doi oameni maturi, care au convieţuit 20 de ani împreună, au şi copii, dar nu se înţeleg de vorbă bună, este clar că ei nu s-au înţeles, de fapt, de vorbă bună NICIODATĂ!

În momentul în care unul din acea relaţie vrea să încheie, să pună punct, dacă respectul ar fi stat la baza acestei relaţii, cu siguranţă că nu s-ar ajunge la lucruri urâte; relaţia s-ar încheia frumos şi civilizat.







Iubirea zboară pe fereastra, RESPECTUL este cel care ar trebui să dăinuiască.





Uite, dacă iubita mea mi-ar spune că nu mă mai iubeşte, că vrea să pună punct, eu nu mă voi pune de-a curmezişul, implorând, suduind etc.
Îi spun doar atât: Esti sigură?!
Şi dacă zice DA, atunci DA e!
Nu poţi obliga un om să te iubească.
E absurd!

Fiecare relaţie a mea s-a terminat frumos. Cu o excepţie - când eram în liceu…cu creierii în nori! :)

....

Relaţiile de cuplu noi le clădim, adică: eu + ea!
Dacă relaţia începe să şchiopăteze la un moment dat (fie acel moment dat şi după 20 de ani), înseamnă că ceva a mers prost în tot acest timp. A erodat şi a tot erodat până când a...crăpat!

În opinia mea, respectul poate exista fără iubire, însă iubire fără respect NICIODATĂ!
Dacă nu mai există respect, nici nu se mai pune problema că ar mai fi măcar câteva picături de iubire.
Pentru mine asta este CLAR!

Dacă doi oameni nu se mai înţeleg de vorbă buna la un moment dat, pentru mine este clar că nu s-au înţeles niciodată de vorbă bună, ci doar au mimat, au făcut compromisuri, au recurs la "abstinenţe" etc. pentru a păstra aparenţele, "suprafaţa" lucrurilor!

Eu ştiu? Or fi fiind, poate, şi excepţii. Ca în cazul expus de tine, în care zici că o terţă persoană foloseşte "magii" pentru a-l determina pe un om să se comporte bizar, chiar monstruos. Or fi fiind, dar eu nu am cunoştintă de aşa ceva!
Altfel nu-mi explic cum un om se poate transforma brusc dintr-unul bun, generos, iubitor etc. în chiar…opusul!
Ori e băutura, ori e ipocrizia, efortul de a arăta ceea ce el nu este până când "îşi dă arama pe faţă", ori e... "magie", cum spui tu (iar eu nu achiesez, pentru că nu am cunoştinţă).

Alessia:

Blue, zici tu:
Eu să-l schimb pe el?? L-am rugat să plece şi n-a vrut!! Ce să schimb?! La ce bun?! Ce am iubit cândva e cenuşă... Nimic din ce a fost nu mai este, fiindcă acesta nu e omul cu care m-am căsătorit şi cu care am convieţuit atâta vreme. Acesta e un monstru.

Îţi mărturisesc deschis că şi eu am un pitic pe creier care, când aude de schimbarea cuiva de către altcineva, face tare urât! Păi de ce să ne strofocăm noi să schimbăm pe unul ori pe altul când, slavă Domnului!, EXISTĂ persoane care sunt gata construite aşa cum ne place nouă să fie?!

Până aici suntem perfect de acord.

Dar sunt de acord şi cu Andrei cum că celălalt a fost dintotdeauna exact aşa cum se arată ACUM a fi. Atâta doar că, pe de o parte, el a avut şi puterea, dar şi INTERESUL să poarte destul de consecvent masca ce ţie îţi plăcea iar, pe de altă parte, tu însăţi ai avut şi puterea, dar şi INTERESUL de a-ţi păstra pe ochi „ochelarii de cal”, care ţi-au permis să vezi doar ceea ce TU voiai să vezi.
S-a transformat, aşadar, în cenuşă doar imaginea/reprezentarea ta despre el. Proces care, foarte posibil, poate să se fi petrecut şi cu el.
Altfel spus, gata!, reprezentaţia s-a sfârşit, iar actorii abia aşteptă să devină oamenii care sunt ei de felul lor, se grăbesc să se descotorosească de costume şi straturile groase de machiaj şi să se bucure în voie de...libertateee!

Ca şi cel ce a fost altădată lângă mine, şi „monstrul” de acum de lângă tine nu a DEVENIT astfel, ci a fost exact aşa dintotdeauna. Agresivitatea pe care acum o etalează fără reţineri faţă de tine, ca şi faţă de cei din jur, a fost dintotdeauna acolo, în el, atâta doar că, garantat!, altădată şi-a putut-o exterioriza semnificativ şi fără mari probleme.
Cum ar fi, de pildă, la serviciu. Şi sunt destule slujbe care chiar valorizează la maximum aceste manifestări. De exemplu cele din armată sau poliţie :)

Mai nou însă, au cam început să apară oareşcari îngrădiri în acest sens şi prin zonele acestea, aşa că...tot acasă e scăparea! Mai ales când acolo te aşteaptă cineva veşnic dispus să treacă peste tot şi toate...În numele a ce A FOST!



Şi-atunci, n-ar fi cel mai mare nătărău să plece, să piardă aşa mană cerească?
Că...dincolo, la noua iubire, tare mă îndoiesc că îşi permite aşa ceva!
Că nici fătuţa, câtu-i ea de fătuţă, nu-i aşa de proastă: îl lasă să-şi spele jegul acasucă la el, la ea ţinând daravera doar atâta timp cât totu-i vesel, curat şi parfumat.
Cât nu, "Valea, băieţaş!"


Şi-atunci, te mai întrebi de ce iubeşte, cum zici, şi totuşi, tună şi fulgeră permanent?
Ete de aia: că 'mnealui ar vrea s-o transforme şi pe fătuţă într-una care suportă orice, ca tine, da’ nu-i prea merge!...
...

Şi pentru că "am trecut şi eu pe drumul pe care mergi tu acum", este evident că nu aveam cum să ratez nici eu momentul banilor lăsaţi dimineaţă pe masă!
Ca la curve!”, am răbufnit eu atunci...
Dar ştii ceva? Numai ce mi-a venit în tărtăcuţă cuvintele cu pricina, că „s-a făcut lumină-n sat!”: fix asta eram! Pentru el. Şi nu mi-a plăcut. Deci am refuzat CATEGORIC rolul în care mă distribuise în "comedia" lui ieftină.

Acum lasă bani pe alte mese. Şi e foc şi pară că pe-acolo NU îi aruncă nimeni în mutră. Ba dimpotrivă, fătucile îi zic: „Doar atât? Ia mai lasă ceva, hai fuguţa, că mă superi!
Şi asta, culmea!, fără ca în suma respectivă să intre şi spălatul izmenelor ori gătitul mâncărurilor preferate!

Un om năcăjit”, nu?
Aşa ziceam şi eu...
Şi milă mi-e de el (sincer!), dar de mine mi se rupe inima, na! :))

Iunie 2010,
pe Maidanul cu dragoste.

luni, 11 iulie 2011

Spiritualitatea...virtuală

Andrei:

Dacă am avea timp suficient pentru a citi toate declaraţiile de pe bloguri, am constata că toţi sunt buni, toţi sunt iubitori, toţi sunt de partea binelui, frumosului, dreptăţii şi corectitudinii...
Şi ne-am întreba sideraţi: dacă toţi suntem buni, cine provoacă răul despre care toţi vorbim?



Desigur că totdeauna celălalt este vinovat, lumea e nedreaptă, lumea e rea, agresivă etc.
Niciodată noi, întotdeauna ceilalţi.




Of, cât ne mai place să minţim, să mimăm, să ne "coafăm"!

.............

Dacă vrei să atingi înţelepciunea, mai întâi contează cum te situezi tu faţă de ceea ce-ţi transmite celălalt.
De pildă, faţă de cel care "te-a insultat".

În fapt, nu te-a insultat, ţi-a spus doar ce gândeşte. Orgoliul tău a fost cel care a considerat că tu eşti insultat!






Iar reacţia în urma acestui mod de gândire, nu va fi una pasivă, indiferentă, ci de înţelegere a celuilalt.




Exemplu:





Lorelei îmi zice acum că sunt "prost", "căcat" sau mai ştiu eu ce alt cuvânt pentru care ea are, temporar, o simpatie! :)



Din punctul de vedere al înţelepciunii, eu nu ar trebui să mă simt ofensat, pentru că fata mi-a zis exact ce-a gândit despre mine la momentul respectiv!
:)

Să mă simt insultat? De ce? A spus un neadevăr?
Poate că nu este un neadevăr.




În mine zace, ca în oricine altcineva, şi prostia!







Poate că o manifest în anumite circumstanţe şi poate că acea circumstanţă a fost chiar aici, chiar când dialogam cu ea...E posibil. :))



...........



Avem nevoie de un vinovat pentru tot ceea ce ne merge prost în viaţă.
Aşa am fost învaţaţi de mici...Când lucrurile merg prost, nu noi suntem cei care am contribuit la mersul rău al lucrurilor, ci un altul!
X că nu m-a salutat, Y că m-a înjurat, Z că nu m-a iubit cât l-am iubit eu...etc!


Lista neagră a "culpabililor" nu o sfârşim nicicând...

..........

Vei ieşi din depresie când te vei tratata corespunzător.





Terapia nu se face pe bloguri! Şi nici între prieteni! Ci într-un cadru profesional, cu multă responsabilitate.
Iar tu o refuzi.
Dacă tu pe tine nu vrei să te ajuţi, atunci nimeni nu o poate face!
Totul e să vrei!



.........



Blue Freedom:



Iubirea e o stare a fiinţei.
Dezechilibrul dintre bine şi rău de care vorbeşti tu se află în planul premergător celui în care iubirea e o stare a fiinţei, e la nivel de dragoste, de satifacerea unor nevoi etc.
Lori vorbea de verbul "a transcende"...
A păstra echilibrul bine-rău înseamnă a te condamna singur să rămâi în acest plan, ancorat în obsesia păstrării echilibrului. Ca să faci saltul evolutiv trebuie să te eliberezi de judecăţi şi etichete, să depăşeşti stările respective.



Andrei:

Tu poţi crede în "transcenderi" cât pofteşti. Însă tot universul are la bază echilibrul, fie că tu accepţi asta, fie că nu o accepţi.
Lumea pe care o creionezi tu sau alţii este o lume a basmelor...
Privind obiectiv la tot ce ne-nconjoară, orice dezechilibru, fie el în plan subtil sau grosier, duce la dezastru.

Eu aleg să păstrez echilibrul aici, pe Pământ.
"Dincolo" voi vedea ce voi face...până acolo s-au inventat destui sfinţi manipulaţi de către om în fel şi chip, în funcţie de target!
:))
Nu voi face greşala să cred că odată ce am format un cuplu (adică m-am însurat) am devenit proprietarul iubirii acelei femei!

Nu voi obliga o femeie să stea cu mine, pentru că mi-a jurat dragoste eternă şi nici nu voi suferi abisal dacă va gasi pe cineva mai bun decât mine.





Libertatea trebuie lăsată aşa cum crede fiecare de cuviinţă să o folosească.
Eu sunt responsabil pentru faptele şi sentimentele mele; ea, pentru ale ei!





Nu mă voi căsători pentru că aşa spune societatea sau pentru că am luat exemplu de la parinţi.
Nu voi face un copil pentru că "s-a întâmplat" şi nu o voi obliga să-l crească dacă ea, între timp, şi-a găsit altă dragoste în altă parte.

Fiecare om are o singură viaţă, iar dacă eu am dreptul să fiu fericit, la fel are şi ea dreptul sa fie fericită.
Fericirea mea nu ar trebui condiţionată de prezenţa sau iubirea ei.


Dacă mă înşeală şi nu-mi spune, înseamnă că eu nu am ştiut să-i arăt că poate avea încredere în mine.
Şi-mi cer iertare eu!

Nu-mi făuresc echilibrul psihic pe prezenţa/absenţa cuiva. Ceilalţi sunt doar completarea vieţii mele, nu însăşi viaţa mea.
Principiul 90/10 este sfânt şi funcţionează de minune!

Oamenii nu sunt în toatalitate răi, după cum nu sunt nici în totalitate buni.
Nici femeile nu sunt mai rele decât bărbaţii, nici invers.
Inflamăm mereu acest subiect doar din nevoia de a ne justifica viaţa rutinată, obosită.

Astea-s cele pe care le gândesc eu şi le aplic.





Nu vreau să devin "desăvârşit", pentru că "desăvârşirea" este tot invenţia tărtăcuţei omeneşti!
:))
Vreau să fiu...om! Mie îmi este suficient să fiu şi fericit şi să iubesc viaţa!


..........


Mă minunează cei ce nu au reuşit să fie oameni (în sensul dat tot de către om), dar vor să fie "sfinţi", adică "evoluaţi", "spirituali".
Nu au reuşit să-şi suprime tarele pe care le au, nu au reuşit să-şi înţeleagă propria viaţă şi să şi-o amelioreze, să facă ceva cu ea, dar au pretenţia să înţeleagă Universul şi să "transceandă" în alte "sfere"!

"Văzutul în nevăzut" şi alte bălmăjeli din astea or ţine la naivii din prima clasă, la mine nu mai ţin de multă vreme...M-am dumirit cât văd şi cât nu văd cei ce afirmă că văd...
:)

O lume a imposturii, a ipocriziei şi a tupeului grosier - asta construim zi de zi şi suntem ai naibii de mândri la nivel individual de ceea ce facem pentru..."spiritualitate"!

20 decembrie 2010,
pe Blogu' lu' Lori

.....



"La capătul suferinţelor tale se află cele mai mari comori ale tale..."


"Undeva de-a lungul timpului, te-ai schimbat şi ai încetat să mai fii tu. Ai lăsat oamenii să arate cu degetul spre tine şi să îţi spună că nu eşti bun.

Şi când lucrurile au început să meargă prost, ai căutat ceva sau pe cineva pe care să arunci vina pentru că lucrurile merg prost.

Lumea nu este tot timpul însorită şi plină de curcubee. Lumea poate fi un loc dificil şi plin de răutate. Şi nu interesează cât de puternic eşti, te va lovi şi te va ţine la pământ veşnic, dacă o laşi.

Nici eu, nici tu, nimeni nu poate lovi aşa de puternic cum te loveşte viaţa.

Dar nu e vorba despre cât de tare poţi să loveşti, ci despre cât de tare poţi să fii lovit şi să continui să mergi înainte.

Aşa se câştigă luptele.

Acum, dacă ştii cât valorezi, du-te in lume şi cere ceea ce valorezi.

Dar trebuie să fii dispus să fii lovit. Şi nu ai voie să arăţi cu degetul şi să spui că nu eşti ceea ce vrei să fii din cauza altora!

Laşii fac asta, dar tu nu eşti un laş. Eşti mai bun de atât.

Eu te voi iubi orice ar fi.

Dar până nu începi să crezi în tine, nu vei avea o viaţă”


...

"Viaţa îţi este mentor, antrenor si ghid. Lovindu-te şi încolţindu-te te va face să dai tot ce ai mai bun în tine."

[Rocky Balboa către fiul său]




Trying hard now
It's so hard now
Trying hard now

Getting strong now
Won't be long now
Getting strong now

Gonna fly now
Flying high now
Gonna fly, fly, fly...

sâmbătă, 25 iunie 2011

Unde eşti copilărie?...





Copilul din mine zice că jocul e crâncen,
dar viaţa e minunată!



Copilul din mine se poate agăţa de orice fleac
considerându-l important.




Copilul din mine se bucură de Soare şi culori,
se dă în leagăn şi se amuză din orice fără să gândească
că nu-l mai încap hainele copilăriei...şi că pantofii au început
să-l strângă şi să-i provoace răni...





Copilul din mine copilăreşte gândindu-se la adolescenţă,
la romanele lui Dostoievski, la poeziile Anei Blandiana,
la poveştile nemuritoare, la cântecele audiate în sala de muzică a bibliotecii
visând la cât de multe va face în viaţă...







Copilul din mine copilăreşte inconştient fiind că învelişul carnal nu-i mai este pavăză...





Sunt trist şi vesel în acelaşi timp,
sunt şi nu sunt,
gândesc ce cărare să încep...
gândesc ce mai pot învăţa
în scurtul timp ce-l mai am...








ANDREI, Trendul codurilor,
1 iunie 2011


joi, 9 iunie 2011

Dialoguri autohtone

"Una din cele mai practice modalităţi de a face bani e să exploatezi slăbiciunile umane. Limita dintre modalitatea naturală, justificată de a-ţi satisface o nevoie şi exces e foarte fină. De aici la viciu şi dependenţă mai e un pas foarte mic. Oamenii "de bine" au înţeles asta şi s-au gândit că e foarte simplu să-i exploatezi pe fraieri şi să câştigi uşor de pe urma incapacităţii lor de a pricepe cum stau lucrurile. Şi s-au pus pe intoxicat mintea guţumanilor. Iar ei pun botu' la toate gogoşile, pentru că -nu-i aşa ?!- e mai simplu să alegi calea uşoară, oferită elegant de nişte minţi bolnave, mai ales dacă gogoşile servite liniştesc bruma de conştiinţă pe care o mai avem.

O altă modalitate de face bani-de-bani e nefericirea oamenilor. Niciunde nu se aplică mai bine "dezbină şi stăpâneşte" ca în cazul relaţiei dintre genuri. Căsătoria a devenit o instituţie rentabilă pentru alţii. Şi atunci când e făcută, dar mai ales când e desfăcută. Şi dacă de făcut se face cu destulă uşurinţă, ca s-o desfaci e nevoie de ceva presiuni exercitate asupra soţilor, astfel încât ei să se scârbească de partener şi de viaţa în cuplu. Să vedem...

Prima modalitate e să-i ţii pe cât posibil la limita supravieţuirii dpdv financiar. Un menaj plin de dificultăţi materiale induce o stare de nemulţumire care se răsfrânge, cel mai adesea, asupra celui de lângă tine. Dacă n-au dificultăţi financiare, atunci e recomandabil ca ei să-şi câştige traiul muncind din greu câte 10-12 ore pe zi, astfel încât să stea departe unul de celălalt cât mai mult, iar când se întâlnesc să fie suficient de obosiţi şi plictisiţi ca să-şi mai acorde atenţia cuvenită. La aceste aspecte, se mai adaugă tentaţiile care vin pe toate canalele posibile. Încurajarea libertinajului, dezvoltarea unor teorii care induc convingerea că omul e poligam de la natură şi a unor modele de viaţă care promovează o falsă fericire, duc la eliminarea cu uşurinţă a oricăror inhibiţii sau blocaje morale."

— Bun regasit, Blue! Dap... asa este.
"Slabiciunile umane" sunt uneltele de baza ale sapinesului, indiferent ca le foloseste pentru a obtine avantaje materiale sau "i"materiale!
Dar daca sapiensul STIE acest lucru, adica a aflat ca "propriile lui slabiciuni" il folosesc in detrimentul sau (nemaivorbind de "straineri") de ce nu incearca sa-si "linisteasca" slabiciunile daca nu reuseste sa si le controleze?
Paradoxal, pentru mine, este faptul ca, desi sapiensul stie foarte bine si care-i sunt slabiciunile si faptul ca sunt alti sapiensi care profita de "slabiciunile" lui, el sta cu mainile in san, cugeta, si NU FACE NIMIC!

O fi fiind tot un fel de "slabiciune umana" aceasta inertialitate si delasare!
Ba mai mult, in unele cazuri, sapiensii cauta sa-si dezvolte acele "slabiciuni umane" (calcaiul lui ahile), si le expun cu o ostentatie si dezinvoltura care te lasa fara grai.
E ca-n bancul acela cu gaina: sa stea, sa fuga, sau sa se-mpiedice!
Casatoria A FOST dintotdeauna o INSTITUTIE care a avut ca interes protejarea AVERII, nu a cuplului!

Nu departe de lumea in care traim noi azi, nobilii (sangele alabastru) se casatoreau intre ei (rude de diferite grade), tocmai pentru a nu pierde "mosiile", "rangurile" etc.
Pe parcurs, sapiensul a gasit si alte interese: sa nu fie singur, sa nu rada lumea, sa faca urmasi ca sa aiba grija de el cand o fi ramolit etc.
Pentru ca, daca am fi onesti cu noi, am recunoaste ca IUBIREA nu are nevoie nici de institutia casatorie si nici de prezumtivele ei "avantaje"!
Casatoria, in esenta, este un CONTRACT SOCIAL, semnat de comun acord intre doua parti (mai nou, indiferent de sex) pentru a avea o certificare juridica "in caz ca"... (adica poate avea valente juridice in caz ca au ceva de imparti cei doi la sfarsitul drumului).
(andreiraduM - 8 iunie 2011, 19:39)

 ***
— Andrei, mulţumesc de bineţe.
Căsătoria, in sine, e un lucru bun. Felul în care unii se folosesc de această uniune a făcut ca meritele ei să treacă în plan secund şi să fie considerată tot mai mult o asociere de tip financiar-comercial.
Dar, da, sunt de acord că iubirea poate exista independent de contractul marital. La fel cum sunt de acord că, în multe cazuri, concepţiile actuale subminează grav legăturile fireşti care ar fi de dorit să existe între dragoste şi căsătorie.
(Blue Freedom  - 8 iunie 2011, 20:13)

***
— O fi un lucru bun, acum, cand ambele parti pot decide daca mai vor sau nu sa stea in acea "institutie" si sa mai fie parte din "contract".Pe vremuri, femeile, de regula, daca voiau sa iasa din "institutie", ieseau sifonate foarte sau chiar moarte.
Sau... alt aspect - in categoria celor foarte saraci se obisnuia sa se "vanda" fetele mari (cu ceva in lada de zestre) unor cioflingari de boierasi pentru a mai pune pe minus o lingura in jurul mesei si, eventual, o bucata de pamant in plus pe care sa puna boii cu plugul.
Dam noi conotatii frumoase "casatoriei", dar la origini pentru rolul ei financiar-contabil a fost inventata.
Care sunt meritele casatoriei, in perceptia ta?!
(andreiraduM  - 8 iunie 2011, 20:20)

***
— La felul cum au ajuns să fie mentalităţile, niciunul. Căci imoralitatea şi abuzurile ţin de felul de-a fi al oamenilor, nu de un contract.
Cândva, oamenii aveau onoare, aveau cuvânt, iar căsătoria însemna că te dedici partenerului şi să-i fii alături şi la bine şi la rău.Acum...deh!
(Blue Freedom  - 8 iunie 2011, 20:28)

***
— Nu mi-ai raspuns la intrebare.
Ai afiramt ca "meritele ei au trecut in prag secund". Care merite, in perceptia ta?!
Cand candva?
In ce epoca se intampla ca oamenii sa aiba onoare si se dedicatu partenerului, fiindu-i alaturi si la bine si la rau?!
(andreiraduM  - 8 iunie 2011, 20:31)

*** 
— Consider că ţi-am răspuns deja.
(Blue Freedom - 8 iunie 2011, 20:37)

***
— Iarta-ma, dar nu vad raspunsul. Unde e raspunsul?!
(andreiraduM - 8 iunie 2011, 20:40)

 ***
— Te iert.
Mai sus puţin.
(Blue Freedom  - 8 iunie 2011, 20:41)

***
— Scrie data si ora, ca sa-mi dau seama care este!
(andreiraduM  - 8 iunie 2011, 20:43)

***
— 8 iunie 2011, 20:28
(Blue Freedom  - 8 iunie 2011, 20:44)

***
— L-am citit si recitit pana acum.
Nu am reusit sa descopar nici meritele (casniciei) si nici epoca cand se intampla "candva-ul" (ca omul sa aiba onoare si cuvant in casnicie) despre care vorbesti.
Faci referire la acest comentariu?:

"La felul cum au ajuns să fie mentalităţile, niciunul.
Căci imoralitatea şi abuzurile ţin de felul de-a fi al oamenilor, nu de un contract.
Cândva, oamenii aveau onoare, aveau cuvânt, iar căsătoria însemna că te dedici partenerului şi să-i fii alături şi la bine şi la rău.
Acum...deh!"

Daca faci referire la acel comentariu, incerc sa extrag cateva "elemente" care ar putea fi interpretate de catre tine ca fiind "meritele casatoriei"
- onoare, cuvant, dedicati partenerului!

Acestea nu sunt meritele institutiei "casatorie", ci sunt virtuti ale oamenilor (ale celor ce le manifesta), ele, virtutile, poti fi manifestate si in afara institutiei "casatorie".
Nu din casatorie deriva aceste virtuti.
Si nici nu le trebuie un cadru institutional sa se manifeste.
(andreiraduM  - 8 iunie 2011, 21:10)

***
  Baţi câmpii.
Meritul actual: niciunul.
Meritul pe care îl avea consta în:
- oficializa o comuniuni care intra sub oblăduirea comunităţii, recte a legislaţiei statului;
- oamenii se responsabilizau prin recunoaşterea oficială a uniunii şi-şi asumau datoria morală de a fi alături de partener la bine şi la rău.
N-am confundat meritele căsătoriei cu virtuţile respective şi dacă începi să fii tendenţios primeşti cartonaş galben!
(Blue Freedom  - 8 iunie 2011, 21:24)

***
— Eu primesc cartonas galben daca cumva indraznesc sa fiu tendentios, in schimb tu primesti lauri pentru ca ma acuzi ca "bat campii" in timp ce-ti demonstrez ca nu se regasesc nici EPOCA si nici MERITELE casatoriei in acel comentariu!
:))
Asa ceva...
Ca la noi, la romani!
Asadar... abia acum ai scris MERITELE, insa EPOCA nu ai scris-o!
Sa luam meritele:
a. "oficializa o comuniuni care intra sub oblăduirea comunităţii, recte a legislaţiei statului"
- adica aspect juridic, cel pe care l-am spus eu inca din primele comentarii - nu are nicio legatura cu virtutile (adica nimic din ceea ce ar putea insemna "căsătoria însemna că te dedici partenerului şi să-i fii alături şi la bine şi la rău.
!
b.  "oamenii se responsabilizau prin recunoaşterea oficială a uniunii şi-şi asumau datoria morală de a fi alături de partener la bine şi la rău."
- adica constransi de juridic si de societate isi asumau OFICIAL un comportament.
Reiese ca institutia OBLIGA prin actul oficial pe cei doi sa-si asume responsabilitati de ordin mai mult material, decat "i"material (adica sa se dedice sapiensul celuilalt partener)!

Deci, "meritele" ei nu au trecut in plan secund, au ramas in prim plan.
Sa protejeze "avutia" familiei si sa asigure un echilibru intre cele doua parti (pecuniar).
De multe ori, au avut loc "abuzuri" serioase in privinta averii, si mai nou, a mai intervenit un act juridic (o institutie mai mica): prenuptialul!
Prin el sapiensii se asigura unul pe celalalt cu privire la unele aspecte, printre care si infidelitatea.:))
Asadar oricat s-ar implica institutiile in relatia a doi oameni care au decis sa parcurga un drum impreuna, nu pot reglementa conduita celor doi, nu pot impune partilor sa fie morale, iubitoare, fidele etc.Reglementeaza pecuniar unele aspecte si ofera un STATUT!
Cand a fost CASATORIA altceva?
Cand mentalitatile au fost altele decat azi?
Cand imoralitatea si abuzurile nu si-ai facut prezenta in viata sapiensilor de cand sunt ei pe Terra?!
(andreiraduM  - 8 iunie 2011, 22:29)


— Gata, ma duc sa "bag cornu'n perna"!
Poate ca in detrimentul vietii venim noi, sapiensii, cu imaginatia noastra idilica proiectata asupra realului, fara sa depunem efortul de a intelege ODATA pentru TOTDEAUNA, ca Dumnezeu NE-A DAT PUTINTA de a ne schimba pe NOI, de a ne modela pe NOI, nu pe ceilalti.
Prin MODELAREA noastra, ceea ce este in jurul nostru se poate modifica, schimba. Si nu imediat... ci in timp. Mult timp!
Noapte pufuloasa.
(andreiradum – 8 iunie 2011, 22:32)

 ***
— Andrei,  acum am altă preocupare şi nu pot să dau curs discuţiei cu tine.
O fii cum zici,dar momentan subiectul a încetat să mă intereseze.
Şi nici măcar n-am răbdare să-ţi citesc comentariile.
La drept vorbind, te percep ca pe o râie.
Şi speram să pricepi măcar unul din toate semnalele directe şi indirecte pe care ţi le-am transmis cum că doresc să pun capăt oricărei interacţiuni virtuale cu tine.
Poate că unele din părerile tale sunt juste, dar pe mine au încetat să mă intereseze.
De ce?
Simplu: ai un talent deosebit să-mi provoci lehamite faţă de orice subiect dezbatem.
Da' uite, în seara asta m-am gândit puţin şi m-am prins deşi, după părerea ta
"sunt proastă sau sunt proastă".Nu de subiectele dezbătute sunt eu lehămetită, ci de interlocutorul care eşti şi de jocurile pe care le faci. Ai devenit insistent şi intruziv dincolo de orice limită a suportabilităţii mele.
Mai pe scurt,din acest moment comentariile tale merg în spam şi nu-ţi mai răspund la nimic fiindcă numai vreau să am de-a face cu tine.
O fi suficient de clar?
(Blue Freedom  - 8 iunie 2011, 23:06)

*** 
— Esti fenomenala!
Am ras ... de am lesinat!
Cum?
Dupa ce imi dai binete, dupa ce te angrenezi in dialog... vezi ca "o dai in stamba" cu logica, ca te balabai, vii si spui:
ca "ma percepi ca pe o raie"?!!
:)
E ca un dop de sampanie explodat!
Stii ce comparatie a facut gashca (mea reala)?
:))
Ca ai facut ca dameza lui DSK (directorul FMI): a supt-o, apoi vazand ca nu are castig de niciun dolar l-a raportat ca fiind violator!:))
Merita de pus in rama!
De ce nu ai spus asa de la inceput? NU te mai stresam!
(andreiraduM – 8 iunie 2011, 23:09)


"Morala":
Inainte de a intra intr-un dialog... intreaba partenerul (de dialog) daca VREA sa dialogheze cu tine.
Apoi, daca confirma actiunea, pune-l sa semneze, ca ulterior sa nu intrevina amnezia si sa afirme contrariul.
Dupa ce ti-ai pus cele doua centuri de siguranta, mai asigura-te si ca ai toti receptorii activi, astfel incat sa poti detecta la timp semnalele (directe si indirecte)  interlocutorului, pentru ca altfel de trezesti cu un "proces pe rol".

Romania a devenit o tara deosebit de interesanta.
Cultura dialogului e pentru roman un fel de "cartof prajit" ingerat in lipsa de preocupare.
Romanul vorbeste pentru ca se plictiseste, nu pentru ca are ceva de comunicat.
Emite o idee apoi o baleiaza. Saracia formei de dialog este direct proportionala, pare-se, cu nivelul de trai al acestei tari. TRIUMFUL NIMICULUI!

Romanul, de meserie VORBITOR!

miercuri, 8 iunie 2011

Povestea găştii noastre






















23 decembrie 2010


Alessia:

'Neaţaaa, Lori! :)

M-am gândit să încerc să schiţez eu cumva povestea găştii noastre, adicătelea "povestea din spatele vitrinei" care a încins spiritele (şi) pe "maidanul" acesta:)

Caracteristica noastră principală: suntem nişte năbădăioşi incurabili – (ne) iubim năpraznic, dar ne şi „jumulim”, uneori, la fel de năpraznic!

În interiorul găştii, personajele se diferenţiază clar:

Eu şi Andrei suntem cei cu…pragmatismul: când vedem că omu-i în mijlocul unui vârtej periculos, nu stăm să-i recităm ode metafizice şi imnuri transcendentaliste, ci sărim să-l scoatem cumva de-acolo. Cel mai adesea luându-l viguros de ciuf şi încercând din răsputeri să-l aducem la mal. Chiar dacă omu’ chirăie de mama focului, chiar dacă spectatorii scenei cu pricina dau ochii peste cap, sufocându-se de indignare văzând „metodele” aplicate şi de „mila” chirăitorului jumulit de floacă.

Maria este înţelepciunea serenă, centrul de echilibru al nostru al tuturor. Foarte greu o determină pe ea ceva sau cineva să-şi iasă din ţâţâni, da’ şi când îşi ieseee, fereaaaa! :))

Dan Ioaniţescu/"Bunul" şade, de-o vreme-ncoace, mai mult în umbră, de unde ne priveşte, ne înţelege pe fiecare în demersurile lui şi, la o vreme („la spartul târgului” de obicei :), vine, tare iubitor, cu concluziile-i diplomatice: „şi tu ai dreptate, şi tu, şi tu, dar poate că…deh, zic şi io!...”:)

Blue este o fată şi treisferturi: talentată la scris de te-ndoaie, sufletistă cât cuprinde, un partener extrem de haios de joacă maidaneză, familistă năbădăioasă şi…fluturistă de te năruie. :)

De la bun început am iubit-o fără rezerve fiecare în parte şi toţi laolaltă. Au fost muuulte zile în care ne-am zbânţuit ca "nebunii cei frumoşi" pe maidanele virtuale şi am râs de ne zvârcoleam pe jos, în care ne dedam la nesfârşite „MUAH”-uri, ghioturi, pupăceli şi fel de fel de declaraţii de iubire ["bufetul nostru suedez":)]

Dar au fost şi muuulte zile cumplite, tare multe şi realmente cumplite, când, târziu în noapte, fiecare se ducea la culcare cu inima închircită dureros şi cu o teribilă spaimă că ea, Blue a noastră, putea face…vreo prostie...

Iar dimineaţa ne sculam la fel, cu gândul la ea, la ce o mai face, cum s-o mai simţi şi, înainte de orice altceva, dădeam fuga pe maidanul ei să vedem ce şi cum.

Desigur, de cele mai multe ori, ne striveam moacele de uşa ei închisă.
Şi începeam să clocotim de îngrijorare şi să suferim cumplit de neputinţa de a interveni, de a face mai mult şi mai consistent pentru ea: ne zbăteam în virtual ca peştii pe uscat…

Spre marea, imensa noastră bucurie, episoadele acestea îngrozitor de turbulente se consumau destul de repede: ieşea iarăşi soarele pe strada noastră şi o luam imediat de la capăt cu zbânţuielile şi hlizelile noastre copilăreşti, devenite deja „celebre” în spaţiul virtual.

Numai că, după cei mai mult de doi ani de asemenea suişuri şi coborâşuri ameţitoare, unii dintre noi au cam obosit.

Eu am cedat prima: pur şi simplu, băierele sufletului au început să-mi pârâie pe la toate încheieturile de suferinţa pe care am tot preluat-o de la ea şi de neputinţa extrem de dureroasă de a mai putea face ceva pentru ea. Şi altceva decât putusem face până la un moment dat, însă inutil, absolut inutil.

Maria, cu foarte mici excepţii, s-a înşurubat în serenitatea-i echilibrată şi, când Blue s-a arătat dispusă, a continuat să o susţină şi să o încurajeze cu blândeţe şi căldură.

Dan a rămas în umbră, materializându-se când şi când, pentru a-i adresa o vorbă bună şi sfătoasă.

Doar Andrei, cavalerul luptător în înflăcărate turniruri virtuale, nu s-a lăsat şi nu s-a lăsat nicicum! Pentru el, a abandona, a renunţa la cineva care-i este prieten, fie şi doar virtual, şi pe care îl iubeşte, este un nonsens!

Dar, în vremea din urmă, derapajele au fost tot mai dese şi mai ameţitoare, de unde concluzia noastră a tuturor celor din gaşcă: din acest punct încolo, lucrurile vor trebui ordonate cumsecuvine în real, chiar acolo, adică, unde se află rădăcinile adânci şi stufoase ale problemelor ei evidente apărute!

Aceasta este, în mare, „povestea din spatele vitrinei”.
Fiecare este liber să judece cât şi cum îl duce tărtăcuţa.
Şi…”evoluţia spirituală”, desigur!

Îmbrăţişare mareee fiecărui oaspete al acestui maidan şi întregii găşti constituite aici, dar mai ales gazdei – vulcanului veşnic efervescent, aruncător în slăvi ba cu cătrănite trâmbe de „noroi” lingvistic :), ba cu nestemate de frumuseţe şi sensibilitate..:)

O zi de poveste tuturor!

23 decembrie 2010, 08:48


Blue Freedom:

Bună ziua la domniile voastre!

Acest "Cap limpede" numit Alessia a făcut un rezumat pertinent al întâmplărilor.
:))
Cam asta-i povestea. Ea ar mai trebui completată cu o scurtă concluzie personală:

O mână de oameni inimoşi şi sinceri în bunele lor intenţii, au cules din virtual o pasăre cu aripile rupte şi-au oblojit-o ca să-şi reia zborul.

Fără ei, ar fi murit de-a binelea, deşi, într-un anume sens, a murit şi înviat de câteva ori.

Mda, am literaturizat oarecum, dar esenţa se păstrează.

Cei despre care vorbeşte Alessia (incluzând-o şi pe ea, fireşte)au dat dovadă de iubire necondiţionată şi au oferit o lecţie de omenie cum rar avem ocazia să întâlnim într-o viaţă.
:)

Aşa cum am spus, Andrei a făcut ceea ce era necesar ca să ies din situaţia nefericită în care mă aflam. E complicat de explicat... Din afară părea un abuz, de suportat chiar suportam cu dificultate (de aceea mă şi retrag atunci când devine insuportabil), dar scopul e unul care merită cu prisosinţă.
Iar Andrei chiar este un erou şi chiar merită recunoştinţa şi iubirea sinceră a celor pentru care luptă.

:)
23 decembrie 2010, 11:21

Discuţie luuungă purtată în preajma Crăciunului 2010
pe Blogu' lu' Lori,
proaspăta "soră" a lui Andrei :)

sâmbătă, 30 aprilie 2011

Am aruncat cu nuci în cer...(1)

Un micuţ fragment din nesfârşitele discuţii ale „cetei lui Piţigoi" ["dai într-unul ţipă doi!:)] sub motto-ul furnizat cândva de „corasand”:



„Nucile verzi, nucile coapte…
Sub nuc te poţi gândi la orice
sau nu te poţi gândi la nimic.
Miezul te întinde în iarbă.
Arunc cu nuci în cer şi dau
peste porţile Raiului de fier.
Au devenit ermetice…fără mister...”







Blue:

Noi ne mai aflăm pe aici pentru că suntem corigenţi la matematică, fizică şi iubire.
Este axiomatic că omul învaţă în fiecare zi a vieţii sale.

Andrei :

Mie îmi pare...ca nuca-n perete :) ideea conform căreia „oamenii se află aici pentru că au lecţii de învăţat".

Omul nu renunţă la orgoliul său nici în faţa morţii, darămite în faţa celorlalte vieţuitoare sau a semenilor lui…
Trebuie să aibă un scop, nu?
Omul a inventat Iadul şi apoi a început să-l creeze în habitatul său natural.
A inventat Raiul, însă pe acesta nu a reuşit să-l transpună decât în opere de artă.


Dan:

Nu ştiu cum e cu lecţiile astea. Teoria lecţiilor neterminate se bazează pe legea karmei... iar chestiunea karmei ne-aruncă în metempsihoză, teorii care au suscitat mereu discuţii în contradictoriu. Regresiile făcute sub stare de hipnoză, clarvederea, ne spun că teoria reîncarnării este validă. Dacă este aşa, înseamnă că teoria karmei poate fi adevarată. Şi de-aici şi lecţiile. Nu ştiu exact până la urmă cum este.
Am făcut doar un pârlit de raţionament şi nu am luat în calcul suficient de mulţi factori, încât să am certitudinea unui răspuns cât de cât corect.

Andrei:

Regresiile pot spune, în esenţă, două lucruri :

a. ori că există reîncarnare;
b. ori că prin regresie accesăm conştiinţa unviersală.

Înclin să cred că accesăm conştiinţa universală.

Blue spune ceea ce pentru ea reprezintă un adevăr: ea crede că este aici pentru că a fost cândva corigentă la acele materii.
Poate deveni din nou corigentă în această viaţă, pentru ca în următoarea să-şi motiveze existenţa tot printr-o corigenţă...

Eu cred însă că sunt aici pentru că am tras lozul cel norocos!

.....

Blue :

Am reţinut remarca a lui Andrei: „Eu sunt aici pentru că am tras lozul cel norocos."
Ne poţi lămuri ce vrei să spui cu asta, Andrei? Eu una ţi-aş fi recunoscătoare, fiindcă eşti primul om care afirmă asta! Cel puţin faţă de mine.

Andrei:

Ce-am vrut să spun prin „lozul norocos"?
Simplu: un spermatozoid cutezător a reuşit să găsească ovulul potrivit şi... să-l fecundeze. Unul dintre milioanele de spermatozoizi!
E aproape un miracol, nu-i aşa?
O grămadă de seminţe rămân neroditoare, însă eu sunt una dintre cele care au reuşit, care au reuşit să rodească, adică să prindă viaţă.

Şi mai spun că sunt norocos şi pentru că sunt sănătos, iar pentru asta trebuie să-i mulţumesc în fiecare zi Creatorului.

Aşadar, eu nu am fost corigent la nimic, ci am fost unul dintre cei norocoşi, dintre...premianţi!
Mă bucur în fiecare clipă de minunăţia asta de viaţă, cu tot ce înseamnă ea - bune şi rele!...


RODUL PĂMÂNTULUI,
noiembrie 2009




["dezvăluirile" vor continua!...:)]

marți, 12 aprilie 2011

NOI şi...croaziera din noi

Dan Ioaniţescu:

Prietenii mei.... Anonimul Pămâtean, Alessia, Sorin, Măriuca, Oana, (Stânjenelul şi Nima unde sunt?)....
Ce frumos şi bine este iar împreună!... :)

Hai să vă povestesc ceva ce nu am avut curajul să vă spun niciodată!





Am avut mai demult o viziune, o reverie mai degrabă, treaz fiind :)), în care se făcea că era vară... era vacanţă...







şi stăteam cu toţii pe puntea unui vapor, tolăniţi în şezlonguri, la soare, şi ne aruncam alene tot felul de replici şi de remarci.











Şi am fost pentru câteva clipe furat de ideea că acest lucru chiar ar putea fi posibil. Imaginea devenise atât de verosimilă încât în acele momente am fost fericit. Era o înţelegere şi o bună dispoziţie cum numai în visele noastre frumoase se poate întâmpla.

Câteodată, mă mai încearcă gândul nebunesc că o croazieră a prieteniei, dincolo de orice fel obligaţii sociale şi familiale, ar putea deveni actul nostru eroic de a-i smulge vieţii câteva clipe de bucurie.

Da’ tot eu mă liniştesc şi revin cu picioarele pe pămant(ul anonimului), căci îmi dau bine seama că nu am fost noi în stare să ne şpriţuim astă vară, darămite să o luăm creanga prin lume... :))

Da. Dar pe de altă parte, când mă uit în urmă, la poveştile pe care ni le-am depănat şi la dialogurile pe care le-am schimbat între noi, în răstimpul celor aproape trei ani care au trecut, îmi pare că, poate fără ştirea noastră, croaziera chiar a existat. Şi poate că am fost tot timpul pe vasul acela şi, furaţi de conversaţie, nu ne-am dat seama...

Eu cred că există în viaţă un moment în care toate câte au fost trăite, gândite, simţite sau visate de fiecare dintre noi devin echivalente pentru trăirea noastră interioară. Adică, indiferent dacă ni le-am imaginat, le-am auzit la alţii sau le-am trăit noi, toate poveştile pe care le cunoaştem, toate capătă, în acel moment, şanse egale de a se fi întâmplat efectiv.

Hai să ne bucurăm că nu a coborât încă nimeni de pe vas şi că în rarele momente de rătăcire ale fiecăruia, traşi-împinşi unii de către ceilalţi, am călătorit împreună şi nu am părăsit vasul (sau…balul, cum vă place!)…
:))




Chiar dacă toţi în sufletul nostru am fost gata, la un moment dat, să sărim peste bord, sau ca în primul port s-o ştergem englezeşte, eu găsesc că, dacă am rămas totuşi împreună, meritul cel mai mare îl are Pământeanul, care a stat cu ochii pe noi ca pe butelie.
:)))




Mă iertaţi dar nu m-am putut abţine de a nu deveni prozaic. Aşa-s croit... :))
Mă duc să-mi pun un pahar şi să-l beau în cinstea voastră.

Să trăieşti, Andreiule!
Să fii sănătoasă şi iubită, Alessia!
Să rămâi minunată, Mariuca!
Să devii, Stânjenelule!
Să fii fericită, Oana!
Să îţi găseşti împlinirea, Sorinule!
Să te iluminezi, Nima, şi să ne luminezi şi pe noi!

Iar voi, Sorinul şi Licuricioaica aia mică, să nu uitaţi să ne chemaţi la lansarea primelor voastre cărti!
Da’ şi la urmatoarele.
Că vă halim!
:))

Show must go on!
Croaziera continuă!
:))



















PS:

Toţi ceilalţi prieteni ai mei nu ar trebui să se simtă neonoraţi, căci m-am referit acum la gaşca aceasta care a bezmeticit pe net în trombă şi care are o istorie a ei, oarecum separată.
Drag îmi e, în egală măsură, de Şerban, Cristiana, Karina, Elvis, Ioana Dumitrascu, Adi Câmpean, Brânduşa, Emilia.... cred că m-apucă dimineaţa... Heramariana, Faustinus, mai nou Radu...
Sunt mult mai mulţi, aşa cum în peisajul vostru mental se mai plimbă şi alte personaje...



















31 martie 2011,
pe Maidanul cu dragoste



Eco Echo - Poveste de iubire

marți, 29 martie 2011

martie 2010...

pe "Maidanul cu dragoste"...



















Andrei:

Azi-noapte am visat o mare de pomi verzi.
Şi se făcea că mă transformam într-o creangă ce unea toţi copăceii cei mici.
Azi-dimineaţă m-am trezit din vis... eram doar o epidermă alb-pală cu nişte ochi-licurici.
... a fost doar un vis...






















Maria :

Ştiţi ce cred eu? Că în mod firesc fiecare ar trebui să simtă împlinirea şi "îndestularea" şi în singuratatea sa. Însă când o "singurătate" împlinită şi împăcată se completează atât de firesc şi de neînchipuit de frumos cu o alta, toţi munţii îngenunchează, cerul capătă culorile pe care le vrei, iar sufletul zburdă ca sălbaticul, ca nebunul, tăvălindu-se cu chiote prin flori, păduri, câmpii, nori, sori ... şi tot tacâmul. :)



















Brânduşa :

Imaginea aceasta, femeia întinsă pe pământ, îmi duce gândul spre o zi blândă de primăvară, miros de iarbă şi floare, linişte, pace...

















Uneori nici nu ştim ce comori purtăm...în păr, în mâini, în suflet. Nepreţuite simţiri, nestemate purităti, înalţatoare iubiri...n-aş vrea să le închidem în colivii...Şi ştii de ce, Alessia? Pentru că universul ne dăruieşte, pajiştea, păpădia... iar noi, noi ce ştim dărui, dacă nu iubire, îmbrăţişări, sărutări, blândeţi ?!

Aprob manifestarea iubirii în toate formele ei sincere, purificarea prin iubire, pe o planetă în care violenţa, ura, revolta doresc coroniţa şi loc pe podium...



Alessia :

Aşa este, Brânduşa...Pare că pricepem cumplit de încet şi de greu, cu poticniri omeneşti însă, că ceea ce este Viaţă autentică nu poate fi altceva decât cufundare profundă intim împletită cu înălţătoarea bucurie, ocean de poezie şi cântec tăcut, întreg, împărtăşire, împlinire, îmbrăţişare, mângâiere, curgere, aşadar SENS...





Vis de Primavara - Florian Pitis



FOTO : http://pantofiverzi.blogspot.com/