Andrei:
Păduri întregi au fost sacrificate pentru a scrie despre IUBIRE!
Şi tot degeaba. Pentru că omul are mereu probleme cu practica, nu cu teoria.
:)
Noroc cu ciberspaţiul. Protejăm pădurile şi putem perora la nesfârşit.
Şi despre IUBIRE! :)
.....
Iubirea este precum fericirea.
Câteva trăsături generale iar restul… elemente individuale!
Eu iubesc în felul meu, altul iubeşte-n felul său.
Nu putem uniformiza, oricât ne-am chinui, însa putem respecta trăsăturile generale.
Dar vine întrebarea: dacă respecţi trăsăturile generale, se mai numeşte iubire sau impunerea unui şablon?!
Blue:
Da, Andreiule, "practica" asta mi-a scos o grămadă de peri albi. Din ce-am experimentat eu până acum, am tras o singură concluzie: indiferent cum şi cât simţi, iubirea trebuie exprimată, altfel e...nimic. Chit că mai mult nu te duce mintea decât să te duci la "prepus" şi să-l iei de umeri, să îl zgâlţâi bine şi să-i strigi cu ciudă: "
te iubesc, măh, cap sec, pricepi ori ba?!", dar trebuie s-o faci.
Adică, sunt unii care aşteaptă ca celălalt să deducă.
De exemplu, mie, la ultima aniversare a căsniciei mi-a lăsat nişte bani pe masă, fără vreun cuvânt. Eram „o obligaţie" de care se achita „onorabil". Nici „
La mulţi ani", nici...vorba aia.
Când l-am sunat mi-a spus că „
atâta vreme cât încă suntem împreună, am presupus că ai înţeles de ce ţi-am lăsat banii".
L-am poftit să şi-i bage-n...dacă crede că ei ţin loc de toate celelalte.
Andrei:
Fiecare cu înţelegerea proprie şi, mai ales, cu felul în care poate să simtă şi să se exprime.
Cred ca marea greşeală nu este a celui care oferă iubire în felul său propriu, ci a celui care aşteaptă UN ANUME FEL DE IUBIRE!
Luând exemplul dat de către tine, unei alte tipe i-ar fi plăcut gestul consoartei tale, ba poate chiar l-ar fi apreciat mult mai mult decât dacă i-ar fi zis un „
La mulţi ani, iubita mea"!
Chestia cu receptorul şi emiţătorul.:)
Eu...acum îmi pun întrebarea: daca este soţul tău şi aţi trăit zeci de ani împreună, de unde i-o fi venit lui ideea să-ţi dea bani decât să-ţi spună „
La mulţi ani"?!
Că „
nimic nu este întâmplător”, zic ezoteriştii!
Blue:
Andreiule, e inutil să mai explic. Am făcut-o deja în comentariul respectiv. A fost o modalitatea de a se „scoate". O mituire, deşi eu am afirmat şi am confirmat prin comportament, de fiecare dată, că refuz să încurajez genul acesta de tranzacţii.
Sau crezi că nu ştia?
Sau crezi că acei bani mi-ar fi fost mai necesari decât o plimbare împreună, sau o urare frumoasă?
Sau crezi că de-a lungul căsniciei a putut mereu să-mi facă cine ştie ce cadouri costisitoare şi acum nu voia să iasă din tipic?
El e căsătorit momentan cu mine, nu cu altele, prin urmare argumentul tău ar arăta că a trăit degeaba lângă mine dacă n-a priceput că eu am alte preferinţe.
Sunt sfidător de nematerialistă. Eu n-am sentimente „de vânzare".
Oricum, genul acesta, prin „colet" mi se pare cel mai scârbavnic. Măcar să mi-i fi dat personal, tot mai era o treabă.
Andrei:
Iris, iubirea nu are aşteptări!
Sau cel puţin nu ar trebui să aibă.
În momentul în care intervin aşteptările, se numeşte troc:
îţi dau/îmi dai!
Eu cred că înainte de a-i spune cuiva „
te iubesc" şi a-ţi lega viaţa ta de acel cineva, e bine ca cei doi să aibă răbdare să treacă pasiunea (cocteilul de hormoni), să se descopere unul pe celalalt aşa cum sunt în realitate şi nu în imaginaţie sau în aşteptări.
Cu cât îl cunoşti mai bine pe celălalt, cu atât ai şanse să analizezi corect dacă poţi sau nu poţi să-l iubeşti pe acel om „
până la sfârşitul vieţii”.
Adevărul, apoi iubirea.
Acesta ar trebui să fie traseul şi nu invers.
Pentru că invers, de cele mai multe ori se sfârşeşte prost.
Alessia:
E limpede că aşa cum nu există doi oameni identici, nu poate nici iubi toată lumea la fel.
Şi, da, ca în oricare alt domeniu, e bine că există şi aici o „teorie”, nişte repere generale.
Ca să ştim cam pe unde ne plasăm. Să ne evaluăm cât de cât greşelile.
Şi mai cred că până şi iubirea se învaţă. Şi tot din greşeli, mama lor! :)
Şi, deh, mai depinde şi de câte greşeli este capabil să îndure celălalt...
Sincer, eu una nu mi-aş fi iertat multe din greşelile pe care le-am făcut…
Dar de aceea şi am ajuns să cred în miracole, în darurile care te potopesc, convins fiind că nu le meriţi nici pe departe.
Şi fiindcă veni vorba, iată ce am găsit tot pe blogul lui
Adrian Nuţă : o definiţie dată dragostei de către un copil de şase ani:
„
Dragostea este atunci când îi spui cuiva ceva rău despre tine şi eşti speriat, crezând că nu o sa te mai iubească. Dar pe urmă eşti uimit, fiindcă te iubeşte în continuare, şi chiar mai mult.”
Andrei:
Alessia,
întotdeauna greşeala se-mparte la doi, atâta timp cât vorbim de o relaţie în doi. Întotdeauna.
Niciodată altfel!
Am observat că de câte ori se vorbeşte despre dragoste, se vorbeşte despre celălalt, nu despre noi.
În orice enunţ al dragostei (iubirii) subiectul este celălalt, nu noi.
EL este „cel ce oferă", iar Eu cel ce primeşte.
Cred că aici e un hop al iubirii, din punct de vedere teoretic.
Nu cred că ar trebui să începem definiţia iubirii cu celălalt, ci cu noi.
Cam aşa, adică:
„
Dragostea este atunci când îmi spune celălalt ceva rău despre sine (speriat fiind), crezând că eu nu-i voi mai fi aproape, că nu-l voi mai iubi, iar eu îl iau in braţe şi-i spun că-l iubesc şi mai tare.", ceva de genul acesta.
Eu să fiu subiectul, nu celălalt.
E părerea mea, şi nu e musai să coincidă cu a altuia.
Na! :)
Blue:
Da, Andrei, ai dreptate. Iubirea e „fără aşteptări", mai ales cea cristică.
Doar că alcătuirea unui cuplu presupune inevitabil o asociere pe bază de reciprocitate. Fiecare trebuie să ofere ceva, altfel ideea de asociere, de parteneriat marital, îşi pierde sensul.
Eu am obosit să explic. Probabil că am o karmă proastă, vorba lui Chilian. :)
Serios acum, singurul lucru pe care îl simt, mai ales în urma acestor discuţii, e că îmi doresc să fiu mai înţeleaptă şi să tac despre asta.
Andrei:
Iris, nu trebuie să povesteşti, să explici nimic nimănui, dacă nu vrei!
Nu pot judeca relaţia ta, pentru că nu o cunosc.
Îmi pot spune părerea doar relativ la ceea ce povesteşti tu. E o ipoteză de lucru, dacă vrei să-i spui aşa.
Eu am avut relaţii care nu au funcţionat şi relaţii care au funcţionat.
Din ele am învăţat ce anume îmi doresc de la o relaţie şi ce ANUME POT DA EU ÎNTR-O RELAŢIE.
Iar primul lucru pe care încerc să-l ştiu este ce vrea EA din relaţia noastră, ce aşteptări are.
Cheia tuturor relaţiilor, indiferent de natura lor, este cunoaşterea, ADEVĂRUL. Mai ales al gradului de aşteptare.
Pasiunea vine şi se duce - rămân respectul, punctele comune, planuri de viitor şi acea iubirea christică.
Iubirea aceea pură propovăduită de ezoterişti, de popi, de sentimentalişti, nu aşteaptă nimic. O dai şi gata... eşti fericit!
Dacă vorbim de un "contract matrimonial", bazat pe ajutor reciproc, condiţii avantajoase etc, atunci vorbim despre altceva, dar nu de iubire.
Vorbim de acţiuni conştiente şi bine calculate, analizate... pentru a avea trăinicie în relaţie şi, evident, mulţumire!
Nu de iubire.
Blue:
Da, Andreiule, e inutil să dezvolt acest subiect. Gradul meu de răbdare şi toleranţă faţă de el, de subiect, tinde către zero.
Sunt singura vinovată că mă las târâtă în astfel de discuţii. Când o fac, greşesc faţă de mine, în primul rând. Dar, nu-ţi fă griji, respir adânc şi-mi trece.
Paradoxal, am şi un beneficiu din toată această tevatură. Îmi întăresc convingerea că detaşarea mea faţă de „celălalt", orice nume ar purta el, este o acţiune înţeleaptă.
Fiindcă, împotriva a ceea ce mulţi afirmă despre ei, pe aici sau prin alte locuri, realitatea e că, din punctul meu de vedere,
toţi bărbaţii sunt nişte monştri. E bine să stai la cât mai mare distanţă de ei. Istoria umanităţii o confirmă, iar civilizaţia actuală o amplifică prin fiecare gest al ei.
Te întreb doar un lucru, tu ca bărbat, la fel ai fi procedat?!
Andrei:
Iris,
bărbaţii nu sunt monştri, dar…pot deveni. Ca si femeile!Se pare ca „spiritul" lor se metamorfozează. :)
Eu cum aş fi procedat?
Nu ştiu. Însă îţi pot spune cum procedez eu când e vorba de aniversarea statului nostru împreună.
De care uneori uit. Uit pentru că nu-mi pare ceva important.
Dar când uit, îmi aduce aminte mândra mea, trăgându-mă de ciuf.
Nu ne-am certat niciodată pe tema aceasta.
Dacă i-am lăsat bani de ziua ei? Sau de aniversarea "statului împreună"?
DA! I-am lasat bani şi i-am spus:
Tu eşti mult mai pricepută decât mine, aranjeaza tu "festivitatea"! :)
Uneori, de ziua ei, îi fac o surpriză cumpărându-i un cadou.
Dar nu mereu.
De ce?
Pentru că am construi un şablon.
Eu nu pretind să-mi facă surprize de ziua mea, nu-mi pretinde.
De aceea, când ne oferim câte un cadou, ne place să o facem când nu e nicio zi specială.
Surpriza e mult mai plăcuta, iar bucuria pe măsura!
Fiecare cuplu îşi croieşte legătura într-un mod aparte, zic eu, nu trebuie să respectăm cutumele societăţii.
Alessia:
Andrei, dar o femeie fără aşteptări, aşa cum zici că ar trebui să iubim de fapt, ai avut alături?
Tu chiar nu ai niciodată aşteptări de la cei pe care îi iubeşti ?!
Sincer, cred că e aproape neomeneşte să-ţi cenzurezi orice aşteptare...
Ori poate chiar nu pricep eu chiar deloc ce se poate numi aşteptare şi ce nu…
Andrei:
Alessia, aşteptările trebuie să le cunoaştem dinainte, nu ulterior!
De aici toate disensiunile şi suferinţele.
Pentru că la început avem de-a face cu pasiunea (cocteilul de hormoni), iar după ce aceasta s-a evaporat, s-a consumat, apar pretenţiile, aşteptările.
Dacă se poate iubi fără aşteptări?
DA, se poate!
Este ca atunci când copilul ajunge adult şi-şi iubeşte părinţii, îşi manifestă iubirea faţă de ei fără a aştepta ceva în schimb, fără a pretinde ceva, fără a reproşa ceva.Ceea ce aştept eu de la partenera mea este, de fapt, tot ceea ce îi pot oferi eu.
Nu-i voi cere niciodată mai mult decât îi pot oferi eu.
Concluzia: să fim noi înşine, să ne arătăm fără reţineri exact aşa cum suntem de la bun început. Să nu facem eforturi pentru a părea ceea ce nu suntem. Pentru că apoi nu doar noi vom plăti diferenţa, ci şi celălalt. Fiecare va încerca atunci să-l schimbe pe celălalt, să-l constrângă prin diverse mijloace etc. Blue:
@Andrei:
„
aşteptările trebuie să le cunoaştem dinainte, nu ulterior!"
Personalitatea umană se transformă pe parcursul existenţei, nu e "statică" de aceea nu-ţi poţi cunoaşte în avans toate aşteptările.
"
De aici toate disensiunile şi suferinţele. Pentru că la început avem de-a face cu pasiunea (cocteilul de hormoni), iar după ce aceasta s-a evaporat, s-a consumat, apar pretenţiile, aşteptările."
La mine "pasiunea" e şi acum, deci este greşit să generalizezi.
"
Dacă se poate fără aşteptări? DA, se poate!... Ceea ce aştept eu de la partenera mea este, de fapt, tot ceea ce îi pot oferi eu. Nu-i voi cere niciodată mai mult decât îi pot oferi eu.”
Ceea ce spui tu e o tranzacţie, deci presupune aşteptări pe măsura ofertei.
Plus că se supune riscului de a schimba "furnizorul" cu uşurinţă.
„
Să fim noi înşine, să ne arătăm fără reţineri exact aşa cum suntem de la bun început. Să nu facem eforturi pentru a părea ceea ce nu suntem. Pentru că apoi nu doar noi vom plăti diferenţa, ci şi celălalt.”
Dacă asta se petrece în primi ani de căsnicie, e adevărat. Dar dacă după 20 de ani de convieţuire el devine neom, ce justificare găseşti?
„
Fiecare va încerca atunci să-l schimbe pe celălalt, să-l constrângă prin diverse mijloace etc.”
Eu să-l schimb pe el?? L-am rugat să plece şi n-a vrut!! Ce să schimb?! La ce bun?! Ce am iubit cândva e cenuşă... Nimic din ce a fost nu mai este, fiindcă acesta nu e omul cu care m-am căsătorit şi cu care am convieţuit atâta vreme. Acesta e un monstru.
Andrei:
Iris, daca "aşteptările" se schimbă, pentru că personalitatea nu e statică, nu e culpabil cel ce nu poate ţine pasul cu "aşteptările" celuilalt, ci cel ce marşează şi îl forţează pe celălalt să se schimbe odată cu el.
Fiecare om are ritmul său. Asta este părerea mea.
Schimbarea persoanlităţii tale nu ar trebui să impună implicit schimbarea celuilalt, nu ar trebui să afecteze relaţia.
Mă bucur că la tine mai exista "pasiunea" de la început.
Dar mă intreb: cum poţi avea aceeaşi pasiune faţă de un „monstru”?!
Da, este un troc! Am mai spus-o:
îmi dai/îţi dau.
Şi la tine în relaţie este acelaşi lucru. Şi la oricine.
Nu e nimic rău.
Trebuie doar să le cunoşti.
Dacă "furnizorul" se schimbă repede, înseamnă ca acea relaţie nu a avut o fundaţie solidă.
Dacă după 20 de ani mândra mea ar deveni neom, este clar atunci pentru mine că eu am contribuit la acest lucru în proporţie de 50%.
Sau că suferă de vreo oareşce boală...
Când doi oameni maturi, care au convieţuit 20 de ani împreună, au şi copii, dar nu se înţeleg de vorbă bună, este clar că ei nu s-au înţeles, de fapt, de vorbă bună NICIODATĂ!
În momentul în care unul din acea relaţie vrea să încheie, să pună punct, dacă respectul ar fi stat la baza acestei relaţii, cu siguranţă că nu s-ar ajunge la lucruri urâte; relaţia s-ar încheia frumos şi civilizat.
Iubirea zboară pe fereastra, RESPECTUL este cel care ar trebui să dăinuiască.Uite, dacă iubita mea mi-ar spune că nu mă mai iubeşte, că vrea să pună punct, eu nu mă voi pune de-a curmezişul, implorând, suduind etc.
Îi spun doar atât:
Esti sigură?!Şi dacă zice DA, atunci DA e!
Nu poţi obliga un om să te iubească.
E absurd!
Fiecare relaţie a mea s-a terminat frumos. Cu o excepţie - când eram în liceu…cu creierii în nori! :)
....
Relaţiile de cuplu noi le clădim, adică: eu + ea!
Dacă relaţia începe să şchiopăteze la un moment dat (fie acel moment dat şi după 20 de ani), înseamnă că ceva a mers prost în tot acest timp. A erodat şi a tot erodat până când a...crăpat!
În opinia mea,
respectul poate exista fără iubire, însă iubire fără respect NICIODATĂ!Dacă nu mai există respect, nici nu se mai pune problema că ar mai fi măcar câteva picături de iubire.Pentru mine asta este CLAR!
Dacă doi oameni nu se mai înţeleg de vorbă buna la un moment dat, pentru mine este clar că nu s-au înţeles niciodată de vorbă bună, ci doar au mimat, au făcut compromisuri, au recurs la "abstinenţe" etc. pentru a păstra aparenţele, "suprafaţa" lucrurilor!
Eu ştiu? Or fi fiind, poate, şi excepţii. Ca în cazul expus de tine, în care zici că o terţă persoană foloseşte "magii" pentru a-l determina pe un om să se comporte bizar, chiar monstruos. Or fi fiind, dar eu nu am cunoştintă de aşa ceva!
Altfel nu-mi explic cum un om se poate transforma brusc dintr-unul bun, generos, iubitor etc. în chiar…opusul!
Ori e băutura, ori e ipocrizia, efortul de a arăta ceea ce el nu este până când "îşi dă arama pe faţă", ori e... "magie", cum spui tu (iar eu nu achiesez, pentru că nu am cunoştinţă).
Alessia:
Blue, zici tu:
„
Eu să-l schimb pe el?? L-am rugat să plece şi n-a vrut!! Ce să schimb?! La ce bun?! Ce am iubit cândva e cenuşă... Nimic din ce a fost nu mai este, fiindcă acesta nu e omul cu care m-am căsătorit şi cu care am convieţuit atâta vreme. Acesta e un monstru.”
Îţi mărturisesc deschis că şi eu am un pitic pe creier care, când aude de schimbarea cuiva de către altcineva, face tare urât! Păi de ce să ne strofocăm noi să schimbăm pe unul ori pe altul când, slavă Domnului!, EXISTĂ persoane care sunt gata construite aşa cum ne place nouă să fie?!
Până aici suntem perfect de acord.
Dar sunt de acord şi cu Andrei cum că celălalt a fost dintotdeauna exact aşa cum se arată ACUM a fi. Atâta doar că, pe de o parte, el a avut şi puterea, dar şi INTERESUL să poarte destul de consecvent masca ce ţie îţi plăcea iar, pe de altă parte, tu însăţi ai avut şi puterea, dar şi INTERESUL de a-ţi păstra pe ochi „ochelarii de cal”, care ţi-au permis să vezi doar ceea ce TU voiai să vezi.
S-a transformat, aşadar, în cenuşă doar imaginea/reprezentarea ta despre el. Proces care, foarte posibil, poate să se fi petrecut şi cu el.
Altfel spus, gata!, reprezentaţia s-a sfârşit, iar actorii abia aşteptă să devină oamenii care sunt ei de felul lor, se grăbesc să se descotorosească de costume şi straturile groase de machiaj şi să se bucure în voie de...libertateee!
Ca şi cel ce a fost altădată lângă mine, şi „monstrul” de acum de lângă tine nu a DEVENIT astfel, ci a fost exact aşa dintotdeauna. Agresivitatea pe care acum o etalează fără reţineri faţă de tine, ca şi faţă de cei din jur, a fost dintotdeauna acolo, în el, atâta doar că, garantat!, altădată şi-a putut-o exterioriza semnificativ şi fără mari probleme.
Cum ar fi, de pildă, la serviciu. Şi sunt destule slujbe care chiar valorizează la maximum aceste manifestări. De exemplu cele din armată sau poliţie :)
Mai nou însă, au cam început să apară oareşcari îngrădiri în acest sens şi prin zonele acestea, aşa că...tot acasă e scăparea! Mai ales când acolo te aşteaptă cineva veşnic dispus să treacă peste tot şi toate...În numele a ce A FOST!
Şi-atunci, n-ar fi cel mai mare nătărău să plece, să piardă aşa mană cerească?
Că...dincolo, la noua iubire, tare mă îndoiesc că îşi permite aşa ceva!
Că nici fătuţa, câtu-i ea de fătuţă, nu-i aşa de proastă: îl lasă să-şi spele jegul acasucă la el, la ea ţinând daravera doar atâta timp cât totu-i vesel, curat şi parfumat.
Cât nu, "
Valea, băieţaş!"
Şi-atunci, te mai întrebi de ce iubeşte, cum zici, şi totuşi, tună şi fulgeră permanent?
Ete de aia: că 'mnealui ar vrea s-o transforme şi pe fătuţă într-una care suportă orice, ca tine, da’ nu-i prea merge!...
...
Şi pentru că "am trecut şi eu pe drumul pe care mergi tu acum", este evident că nu aveam cum să ratez nici eu momentul banilor lăsaţi dimineaţă pe masă!
„
Ca la curve!”, am răbufnit eu atunci...
Dar ştii ceva? Numai ce mi-a venit în tărtăcuţă cuvintele cu pricina, că „s-a făcut lumină-n sat!”: fix asta eram! Pentru el. Şi nu mi-a plăcut. Deci am refuzat CATEGORIC rolul în care mă distribuise în "comedia" lui ieftină.
Acum lasă bani pe alte mese. Şi e foc şi pară că pe-acolo NU îi aruncă nimeni în mutră. Ba dimpotrivă, fătucile îi zic: „
Doar atât? Ia mai lasă ceva, hai fuguţa, că mă superi!”
Şi asta, culmea!, fără ca în suma respectivă să intre şi spălatul izmenelor ori gătitul mâncărurilor preferate!
„
Un om năcăjit”, nu?
Aşa ziceam şi eu...
Şi milă mi-e de el (sincer!), dar de mine mi se rupe inima, na! :))
Iunie 2010,
pe
Maidanul cu dragoste.
