"Ne-am fost alături şi când ne-a fost bine, şi când ne-a fost rău. Am împărtăşit opinii, idei şi percepţii; ne-am cunoscut aşa cum suntem - cu defecte şi calităţi. Le-am acceptat cu reciprocitate şi ne-am bucurat când ne-am revăzut, fără resentimente. Adică am fost o „familie" în virtual…" (Andrei)

sâmbătă, 30 aprilie 2011

Am aruncat cu nuci în cer...(1)

Un micuţ fragment din nesfârşitele discuţii ale „cetei lui Piţigoi" ["dai într-unul ţipă doi!:)] sub motto-ul furnizat cândva de „corasand”:



„Nucile verzi, nucile coapte…
Sub nuc te poţi gândi la orice
sau nu te poţi gândi la nimic.
Miezul te întinde în iarbă.
Arunc cu nuci în cer şi dau
peste porţile Raiului de fier.
Au devenit ermetice…fără mister...”







Blue:

Noi ne mai aflăm pe aici pentru că suntem corigenţi la matematică, fizică şi iubire.
Este axiomatic că omul învaţă în fiecare zi a vieţii sale.

Andrei :

Mie îmi pare...ca nuca-n perete :) ideea conform căreia „oamenii se află aici pentru că au lecţii de învăţat".

Omul nu renunţă la orgoliul său nici în faţa morţii, darămite în faţa celorlalte vieţuitoare sau a semenilor lui…
Trebuie să aibă un scop, nu?
Omul a inventat Iadul şi apoi a început să-l creeze în habitatul său natural.
A inventat Raiul, însă pe acesta nu a reuşit să-l transpună decât în opere de artă.


Dan:

Nu ştiu cum e cu lecţiile astea. Teoria lecţiilor neterminate se bazează pe legea karmei... iar chestiunea karmei ne-aruncă în metempsihoză, teorii care au suscitat mereu discuţii în contradictoriu. Regresiile făcute sub stare de hipnoză, clarvederea, ne spun că teoria reîncarnării este validă. Dacă este aşa, înseamnă că teoria karmei poate fi adevarată. Şi de-aici şi lecţiile. Nu ştiu exact până la urmă cum este.
Am făcut doar un pârlit de raţionament şi nu am luat în calcul suficient de mulţi factori, încât să am certitudinea unui răspuns cât de cât corect.

Andrei:

Regresiile pot spune, în esenţă, două lucruri :

a. ori că există reîncarnare;
b. ori că prin regresie accesăm conştiinţa unviersală.

Înclin să cred că accesăm conştiinţa universală.

Blue spune ceea ce pentru ea reprezintă un adevăr: ea crede că este aici pentru că a fost cândva corigentă la acele materii.
Poate deveni din nou corigentă în această viaţă, pentru ca în următoarea să-şi motiveze existenţa tot printr-o corigenţă...

Eu cred însă că sunt aici pentru că am tras lozul cel norocos!

.....

Blue :

Am reţinut remarca a lui Andrei: „Eu sunt aici pentru că am tras lozul cel norocos."
Ne poţi lămuri ce vrei să spui cu asta, Andrei? Eu una ţi-aş fi recunoscătoare, fiindcă eşti primul om care afirmă asta! Cel puţin faţă de mine.

Andrei:

Ce-am vrut să spun prin „lozul norocos"?
Simplu: un spermatozoid cutezător a reuşit să găsească ovulul potrivit şi... să-l fecundeze. Unul dintre milioanele de spermatozoizi!
E aproape un miracol, nu-i aşa?
O grămadă de seminţe rămân neroditoare, însă eu sunt una dintre cele care au reuşit, care au reuşit să rodească, adică să prindă viaţă.

Şi mai spun că sunt norocos şi pentru că sunt sănătos, iar pentru asta trebuie să-i mulţumesc în fiecare zi Creatorului.

Aşadar, eu nu am fost corigent la nimic, ci am fost unul dintre cei norocoşi, dintre...premianţi!
Mă bucur în fiecare clipă de minunăţia asta de viaţă, cu tot ce înseamnă ea - bune şi rele!...


RODUL PĂMÂNTULUI,
noiembrie 2009




["dezvăluirile" vor continua!...:)]

16 comentarii:

  1. Arunc cu nuci în cer....minunat!Nimic mai viu...
    Daca ai diseca o nuca ai realiza ca are contururile creierului uman....imaginea
    conștiinței umane care transcede timpul și spațiul.
    O lecție de conștiința cosmica....in iubire si prin iubire.

    RăspundețiȘtergere
  2. 'Neaţaaa, Liana! :)

    Drept răspuns la profundul tău comentariu, voi reda aici cuvintele scrise, tot atunci, în noiembrie 2009, de acelaşi Dan Ioaniţescu.
    Este, cred, tot ce se putea spune mai deştept şi despre "nucile aruncate-n cer", dar şi despre ce va să-nsemne "a da cu nuca-n perete"! :)

    Iată textul lui Dan:

    Nucile şi pereţii, se ştie, sunt două entităţi dure, incompatibile, care se ignoră reciproc... Nucile sunt minione, vii, deştepte, cu miez şi vibraţii înalte... Ele poartă matricea unor noi fiinţe vii, mult mai complexe decât ele.
    Pereţii...!? Mdeh..., ca pereţii... sunt mari, amorfi, cu vibraţii joase şi plini de viitorul moloz în care se vor destructura..... Ce pretenţie poţi să ai de la nişte bieţi pereţi?

    Iată însă că, uneori, din raţiuni oculte, forţa oarbă a destinului face ca o nucă să-ntâlnească un perete. Totdeauna brusc şi în viteză. Musai! Şi-atunci apar o serie de vibraţii noi. Să le urmărim!

    Când nuca se izbeşte de perete, acesta, care are oricum o vibraţie aproape imperceptibilă, va absorbi imediat în structura sa măruntele vibraţii cauzate de impact, pe când nuca...eeei..., cu nuca domnilor, e altă poveste. Nuca oricum vibrează înalt, cu toată fiinţa ei. Şi încă la modul extrem. Pentru o nanosecundă va părea că stă lipită de perete, deşi ea, minunata, n-o să-l atingă niciodată.
    Şocul impactului se va răsfrânge brutal asupra ei făcând-o să vibreze, din ce în ce mai intens, din toate fibrele fiinţei ei, ca instantaneu, urmându-şi destinul ei fractalic, implacabil, să se dezagrege.

    Invariabil, nuca se va sparge cu un pocnet sec, fie de perete, fie la impactul cu solul, dupa ce în prealabil va mai zvâcni o dată, cu o vibraţie scurtă...
    Păi, te pui cu pereţii!?
    Pierderi colaterale?
    Hmmm....! Ceva praf de tencuială, coji şi... nişte miez de nucă.

    Miezul e bun, chiar dacă trebuie să-l culegi de pe jos.

    Dacă însă potriveala nucii în perete, nu-i musai să se-ntâmple imediat, iar nuca şi peretele au răgazul să-şi armonizeze vibraţiile – „mai dă rumâne, mai lasă vecine!” - şi să ajungă astfel la aceeaşi frecvenţă şi lungime de undă [dacă am scos porumbei (şi cred că am dat drumul la un stol!), îi rog frumos pe fizicieni să-şi râdă-n barbă, nu în comentarii!], atunci ne vom putea bucura de zborul lin al nucilor prin aer şi vom putea vedea un perete de turtă dulce, cu nuci, ca în povestea cu Hansel şi Gretel.

    Şi uite-aşa, voi reuşi poate şi eu, bietul, să-mi ridic oleacă vibraţiile cele proaste, de aspirant la spiritualitate. Măcar până la piciorul broaştei…


    Şi ca vorbele sale să capete şi mai multă greutate, dragul de Dan şi-a luat atunci ca aliat un...fizician, desigur! :)

    http://www.youtube.com/watch?v=lNatwv78tVI

    RăspundețiȘtergere
  3. nu stiu cine arunca nucile in cer, dar ciorile le prind si mi le scapa mie in curte...:) (mi-a luat ceva timp sa-mi dau seama de unde-mi cadeau mie nucile :))

    RăspundețiȘtergere
  4. Sarut mana alessia , draga !
    Nu fara imbratisarea paraietoare de osicioareeee..
    Pai , ce cezi matali ca am uitat frumoasa intrare pi blobul meu ? Aiasta nu se poate uita asa usor !Si acum , te rog frumos sa-mi zici si mie care-i filozofia cu nucile acelea pe care le aruncati cu atata bucurie la ceriuri ? Ca ...chestia cu papadia o stiu tot de la ora de franceza si de pe coperta unui Larousse ..!

    RăspundețiȘtergere
  5. Cred ca am descoperit singur .
    Era doar o provocare , o fantezie de primavara ce intarzie sa vina cu puful ei de papadie ...

    RăspundețiȘtergere
  6. wow!
    Ce surpriza placuta...
    amintiri frumoase si parfumate.
    Sarut'mana, alessia!

    RăspundețiȘtergere
  7. Erys, ştiu pe cineva care se teme năpraznic să nu fie învinuit cumva de "discriminare a naţionalităţilor conlocuitoare", de aceea a învăţat ca în loc de "cioară" să spună "elicopter de cărat nuci"!:))

    Credeam că-i numai invenţia lui lingvistică, da' se pare că aşa ceva există şi funcţionează la înalţi parametri, de vreme ce şi tu poţi depune mărturie în acest sens!
    Bine că nu fu vorba de vreun Obiect Zburător NEidentificat, că ajungeam cu toată gaşca direct la Ştirile de la ora 5! :))

    RăspundețiȘtergere
  8. Raduleee, chestia cu zbaterea nucilor întru sporirea mai grabnică a circumvoluţiunilor ne-a dat, în timp, mult de furcă! Şi nouă, şi...pereţilor!
    Cucuie,însă, au făcut numai ei! :)

    Păpădia, ca păpădia: puf! şi gata, nu ştii?! Las' că ştie Larousse-ul, na! :))

    RăspundețiȘtergere
  9. Zâmbet de Soare, daaa, aşa au fost mereu zbânţuielile noastre: "wow"! Numa' pârdalnicu' de timp e prea puţin ca să le pot aşeza pe toate mai vrednic la locul lor, în cufăr...

    RăspundețiȘtergere
  10. Oooooo, cata dreptate ai !!!
    Acum imi dau seama ca daca nu ti se coace nuca nu prea ai ce sa sufli in toate vanturile ...:))))))
    Ramane papadia neimprastiata ! Sa bem un clondir de chintesenta de raza de soare in cintea alessei gazde-atunci !

    RăspundețiȘtergere
  11. Oooooo, să bem, atunci! Da' în cinstea alesselor nuci care zboară aşa de frumos spre ceriul virtualului! :))

    RăspundețiȘtergere
  12. Ca sa nu se supere fiica din tribul Zulu , iti raspund aici alessia . Da , asa da , acum inteleg bine de ce am nevoie de raspuns la comunicarea mea . Ca de-i un "da" e bine sa stiu , ca sa pot continua . Iar de-i un "nu" , iar e bine de stiut ...ca sa nu plictisesc cumva pe cineva . Ai vazut ca ai pierdut ferindu-te de propriile sentimente ? Sau poate nu ...nu stiu !

    RăspundețiȘtergere
  13. Radule, eu simt că nu s-ar supăra. Ba dacă ne luăm şi după acel "aferim!", pare că se bucură sincer de comunicarea pe care chiar ea însăşi a iniţiat-o, nu?
    :)

    Aşa este, ca fiinţe hărăzite cu darul comunicării verbale, suntem datori să îl punem în practică şi să-l perfecţionăm. Cu onestitate şi înţelepciune.

    Nu m-am ferit de propriile-mi sentimente. Nu învăţasem încă să mi le exprim.

    Nici eu nu am să ştiu niciodată dacă aş fi avut de câştigat sau de pierdut. El doar a brodat imaginativ şi compensatoriu un scenariu. Şi mie îmi place uneori să cred că ar fi urmat "şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi", dar...nimeni nu poate recompune un timp niciodată trăit...

    RăspundețiȘtergere
  14. Cred ca ai dreptate , alessia ! nu s-ar supara , simt si eu la fel ! Poate chiar ii face placere sa fie gazda , dupa o tacere lunga ...nu ?
    In privinta comunicarii din tinerete ...eu am avut noroc . Am indraznit si n-am gresit ! Mi-am ascultat prima pornire a sufletului si ...au trecut deja trei decenii si jumatate de fericire impreuna cu aleasa mea . Parca mai ieri se intampla ...

    RăspundețiȘtergere
  15. Se pare că îndrăzneala ţi-a aparţinut în cea mai mare parte, de vreme ce aţi avut parte de happy end.
    Aşa era pe atunci, îndrăzneala era apanajul bărbaţilor. Astăzi şi fetele ştiu să se exprime foarte clar. Poate chiar...prea clar, uneori, nu?!!:)

    Să fii FERICIT până la adââânci bătrâneţi, dragă Radule! :)
    Îmbrăţişare maaareee amândurora!:)

    RăspundețiȘtergere
  16. Multumim frumos pentru cuvintele alese ! Si tu sa te bucuri de toti cei dragi tie !Cat mai mult si cu voiosie !

    RăspundețiȘtergere